De același autor
Care este miza adevărată, importantă, a alegerilor prezidențiale de anul acesta, așa cum, să zicem, în 2004 sau în 2014, a fost bararea ambițiilor dictatoriale ale lui Adrian Năstase, respectiv Victor Ponta? Nu reușesc să întrevăd vreuna. Conform tuturor sondajelor de opinie, Geoană și Ciolacu vor fi în turul doi, la distanță mică între ei și într-o ordine care nu prea contează. Un fost președinte PSD, „reciclat” prin administrația NATO, și un actual președinte PSD, actual prim-ministru. Unul își zice „independent” și mizează pe atragerea de electorat deopotrivă de la PSD și PNL, dacă nu și din alte zone; celălalt are în spate mașinăria puternică de strâns voturi a PSD. Diferențele ideologice dintre ei sunt minime, iar în ce privește abordarea practică președintele oricum nu e decisiv. Ambii sunt atlantiști, proeuropeni etc. Nicio problemă aici. Altminteri, sunt ambii fără carismă, mediocri. Asupra unuia planează o suspiciune de plagiat doctoral (dar cui îi mai pasă astăzi de asemenea suspiciuni, devenite banale?), în timp ce celălalt pare că are dificultăți în a-și prezenta diploma de bac. Cel mult, cercetând insistent, am putea spune că Ciolacu e mai abil politician, dar și mai oportunist. Dar cred că și Geoană are resurse neexplorate la acest capitol. „Aceeași Mărie cu altă pălărie” – în rezumat. A alege întemeiat între cei doi, în al doilea tur de scrutin, e aproape cu neputință și, în orice caz, nici nu prea are importanță. Oricare dintre ei poate câștiga.
În rest, nu pare că vreunul dintre ceilalți candidați are vreo șansă să ajungă în turul doi. Ciucă „ostașul” e împotmolit fără speranță undeva pe locul cinci sau șase, iar Elena Lasconi, care, în ultimul timp, concurează în populism cu Șoșoacă și Simion, pare a-și fi propus să frustreze cel puțin o parte din electoratul liberal decumpănit de PNL, cât și pe cel al USR. Nu știu dacă va reuși să vină pe locul trei (ca acum în sondaje) în turul întâi, dar chiar și așa, locul trei n-o va ajuta cu nimic practic și mai ales nu va ajuta prea mult partidul USR, aflat de ani de zile în deficit de viteză și în câștig de confuzie. Sigur, sunt posibile oricând surprize, „lebede negre”. Dar, foarte probabil, știm rezultatul. Mai are rost atunci să votăm?
Cât despre parlamentare, și aici știm de pe acum ce va ieși din alegeri: va guverna în continuare, bine-prost, coaliția PSD-PNL, poate cârpită din nou și cu UDMR. Jocurile par a fi deja făcute, cu multe luni înainte de alegeri.
Privind lucrurile de la ceva distanță, constatăm că și la noi, ca și în alte țări europene, miza reală nu mai este de a alege între stânga și dreapta, ci, tot mai mult, a alege între diferiți actuali și foști guvernamentali, pe de o parte, și diferite nuanțe, mai mult sau mai puțin stridente, de populism, pe de alta. Nevoia legitimă de a bara accesul la putere al populismului conduce sau deja a condus la declinul, chiar la dispariția competiției reale între forțele tradiționale democrat-liberale. Regula era, până acum: dacă nu-ți place ce vezi la guvernare, alege opoziția; vei rămâne totuși, în general, între limitele unui consens democratic și liberal. Nu mai este cazul: marginalii au devenit centrali, ceea ce face ca, dacă refuzi să alegi puterea, nu-ți mai rămâne, în spectrul democratic, aproape nimic semnificativ.
De asta regret atât de mult declinul USR: un timp (singur sau cu aliați), a fost singura forță autentic liberală (eventual cu nuanțe de stânga) reală, în afara PNL, nonpopulistă, pro-europeană, pro-NATO. Populismul tot mai necontrolat al dnei Lasconi din ultimul timp mă face să nu-mi mai fac speranțe că aș mai putea vota antiguvernamental și deopotrivă antipopulist cu un partid cu șanse de a trece pragul de 5%.
Pe scurt, într-o lume în care, din marginali, populiștii devin tot mai semnificativi asediind centrul, noi, cei care mai credem în valorile liberal-democratice, noi, fiii întârziați și obosiți ai Luminilor, nu prea mai avem altă perspectivă decât ori să susținem centrul, oricât de dezgustător este acest gest, ori să ne retragem în neputința absenteismului.
