Arta politicului în variantă Trump

Carl Schmitt, celebrul jurist al lui Hitler pentru câțiva ani, apoi, după război, recuperat de gândirea politică deopotrivă de unii din dreapta și de unii din stânga, avea o scurtă și eficientă definiție a politicului: acesta ar fi arta de a distinge între prieteni și dușmani. În esență, spune această lapidară definiție, un act are sens politic atunci când sunt identificați corect inamicii și aliații reali ai unui subiect (individ, organizație, partid, stat, coaliție de state). Evident, ceea ce contează nu sunt afinitățile sentimentale ori antipatiile idiosincratice, ci afinitățile de interese fundamentale, oricare ar fi termenii în care acestea sunt definite. Dimpotrivă, atunci când identificarea se face eronat, când i­namicii sunt tratați ca amici, și invers, capacitatea politică a subiectului e îndoielnică; curând se vor vedea consecințele negative; iar cea mai evidentă este aceea că prietenii potențiali îi devin dușmani, iar dușmanii reali rămân la fel de dușmani, indiferent de tratament. Așadar, va avea dușmani pretutindeni. Un exemplu istoric, printre multe altele, a fost Stalin, când a crezut că „prietenul” este Germania nazistă, cu care a încheiat celebrul pact Ribbentropp-Molotov, iar inamicul este Vestul. S-a dovedit că a greșit grav.

Mă gândeam la definiția lui Schmitt urmărind desfășurările recente pe scena internațională, într-adevăr, zguduită de mai multe lovituri de teatru după instalarea Administrației Trump. Lăsând deoparte detaliile și floricelele retorice, ai impresia că tendința acestei administrații este să ignore sistematic definiția lui Schmitt, procedând exact pe dos decât o cere ea din partea omului de stat capabil.

În primul rând: au interesul fundamental, strategic, Statele Unite să aibă aliați puternici, fideli și uniți, pretutindeni în lume, și în primul rând în Europa? Cine ar putea-o nega? De la războiul peloponeziac și de la romani încoace, mulțimea și forța aliaților au fost întotdeauna recunoscute drept constituind unul dintre cele mai importante atuuri ale unei mari puteri, cu atât mai mult al uneia confruntate cu puteri rivale importante. Atunci, de ce Trump și oamenii lui își ceartă mereu aliații, îi acuză de lipsă de democrație, cer, pe de o parte, mărirea cheltuielilor de apărare (corect), dar susțin pe față partide extremiste, care vor să cheltuiască mai puțin pe apărare? De ce caută să submineze aceste guverne aliate, intervenind în alegeri, ca în Germania? Mai mult, încearcă să slăbească încrederea în unitatea NATO, sugerând că America și-ar putea retrage cândva trupele staționate în Europa. Este o asemenea declarație în interesul strategic al Statelor Unite?

Nu, fiindcă le decredibilizează. În acest fel, aduce evident un bonus Rusiei, adică dușmanului, pe care îl tratează ca prieten. Apoi, oricine își dă seama că, dacă relația Americii cu aliații europeni este fragilizată și decredibilizată, nimeni nu va mai avea încredere în angajamentele aceleiași Americi din Orientul Îndepărtat și Mijlociu. Securitatea întregului depinde de securitatea fiecărei părți. Trump, care susține că vrea să combată ambițiile de hegemonie ale Chinei, își închipuie că va reuși această performanță fără aliați, deopotrivă în Est și în Vest? Sau, oare, declarația sa că SUA ar putea anexa Canada, spre a evita un război comercial cu această țară, tratează Canada drept un aliat sau un potențial inamic?

Apoi, este limpede că susținerea Ucrainei, nu neapărat în frontierele din 2014, dar ca stat puternic, independent, cu garanții de securitate foarte solide, este în interesul strategic al Statelor Unite. Dimpotrivă, o abandonare a Ucrainei ar reprezenta, dincolo de costul uman și material, o mare înfrângere strategică a Vestului, în general, și a Statelor Unite, în particular, mult mai gravă decât retragerea penibilă din Afganistan, pusă pe seama Administrației Biden. De ce atunci, dacă știe asta, este dispus Trump să negocieze susținerea Ucrainei, tratând lucrurile ca pe o afacere comercială, unde garanțiile ar fi pământurile rare ale Ucrainei? Din punct de vedere strategic, Ucraina este prietenul Statelor Unite și Rusia dușmanul lor. Atunci, de ce ar trebui Ucraina să plătească în plus Statelor Unite, ca și când acestea ar fi o agenție privată de securitate? Și de ce consideră Trump că, pe de o parte, excluzând puterile europene de la negocierile cu Rusia, dar cerând în același timp armate europene pentru menținerea păcii, își va trata aliații europeni drept ceea ce sunt – prieteni (și nu drept vasali) – și nu va lăsa Rusia, un inamic, să se simtă încurajată?

Pe scurt, în ultimele săptămâni s-a accentuat sentimentul că Statele Unite își tratează prietenii cu asprimea pe care o arăți adversarilor și, invers, pe adversari, precum Rusia, îi tratează excesiv de prietenos și blând. Concluzia ar fi sau că la Casa Albă nu avem de fapt un om politic capabil, sau, poate mai curând, că prietenii și inamicii Statelor Unite nu coincid cu prietenii și inamicii personali ai președintelui Trump. Precum monarhii infami de pe timpuri, se pare că acesta nu înțelege diferența dintre relațiile sale private și cele ale statului, pe care vremelnic îl conduce.

Am început evocând definiția subtilă a unui jurist german; să încheiem cu referința la un monarh german celebru, un „principe luminat”: Frederic al II-lea, regele Prusiei. Acesta obișnuia să spună: „Sunt primul servitor al statului”. Iată o declarație pe care mă îndoiesc că, ținând seama de ceea ce vedem zilele și lunile acestea, ar fi îndreptățit s-o facă și președintele Donald Trump.