Azi şi mâine

Buni prieteni, care au votat cu conştiinciozitate la toate alegerile, îmi declară sentenţios că nu vor mai veni la urne şi că nu vor să mai ştie ce se întâmplă în politică. Desigur, criza economică prelungită e o cauză, dar o alta – mai imediată – este reprezentată de gafele administrative ale guvernului, ce reuşeşte să compromită aproape orice cauză bună. Circul cu calcularea şi recalcularea pensiilor militare a fost numai ultima dintre aceste gafe.

Cu toate acestea, dezgustul de politică, venit tocmai acum, este catastrofal. Căci vom avea de ales nu peste foarte multă vreme nu între rău şi mai rău – aşa cum ne-am cam obişnuit –, ci între nu tocmai bine şi foarte rău. Când Adrian Năstase scrie că marea coaliţie care se urzeşte PSD-PNL-PC „va face un zid împotriva statului poliţienesc“ şi că „va lupta pentru a împiedica transformarea României într-o dictatură“, ar trebui să ne cutremurăm. „Stat poliţienesc“ înseamnă la ei prezenţa tot mai vizibilă a unor judecători curajoşi, care îndrăznesc să decidă arestarea unor mari granguri politici, fie că se numesc Constantin Nicolescu de la PSD ori Antonie Solomon de la PDL, ori să se intereseze în detaliu de presupusele boli ale lui Vântu. „Stat poliţienesc“ înseamnă că DNA, lăudată în toate rapoartele Comisiei Europene, tot nu se lasă intimidată. Unde e „dictatura“ care ne ameninţă? Ce probe au adus în favoarea acestor alegaţii continue şi ridicole? Oare de ce judecătorii care au condamnat pesedişti sunt, chipurile, puşi de Băsescu, iar cei care au condamnat pedelişti – nu? A, poate nu le place că, deoarece au pierdut majoritatea în Curtea Constituţională, aceasta a decis reluarea alegerilor într-un CSM constituit prin abuz legislativ?

Poate nu le place că vom avea un CSM mai activ şi mai democratic? Poate îi sperie că „mica reformă“ din justiţie începe să-şi arate efectele: avocaţii au tot mai puţine mijloace de amânare a proceselor, iar internările precipitate în spitale ale unor învinuiţi despre ale căror boli nu se prea ştiuse înainte devin compromiţătoare şi, la un moment dat, chiar şi ele inutile. Sau poate că nu le convine că pensiile-privilegii ale unor foşti mahări din armată, servicii şi Interne vor fi în cele din urmă tăiate?

Între timp însă, aceşti noi aliaţi pentru democraţie au început să ţină discursuri tot mai sediţioase. Îi ameninţă deschis pe judecători şi procurori cu represalii pentru momentul când vor veni la putere. Ponta, obsedat să-şi arate muşchii de Che Guevara dâmboviţean şi văzând prea des la televizor evenimentele din Tunisia sau Egipt, cere acţiuni de masă în faţa sediilor PDL şi vrea să organizeze şedinţe de partid în faţa tribunalelor care îl judecă pe „ayatollahul de Argeş“. Lasă să se înţeleagă tot mai clar că, de vreme ce trăim într-o dictatură sau în ceva asemănător, orice mijloace sunt licite, fie şi obstrucţionarea justiţiei, fie şi suspendarea preşedintelui fără temei constituţional. Ideea este că „noi“ vrem să-l suspendăm pe Băsescu nu pentru „încălcări grave ale Constituţiei“, cum cere Constituţia, ci pentru că aşa vrem „noi“! Găsim întâi o majoritate, decidem să-l suspendăm şi abia apoi „descoperim“ încălcarea! Măcar în 2007 au mai avut minima decenţă să procedeze, fie şi formal, invers. Aşadar, ceea ce vrea opoziţia unită în momentul de faţă este: intimidarea procurorilor şi a judecătorilor, blocarea oricăror reforme din justiţie şi din sistemul public, provocarea unor mişcări de masă despre care se speră că vor deveni incontrolabile, suspendarea şi destituirea abuzivă chiar şi formal a preşedintelui. Opoziţia unică alunecă tot mai mult pe o poziţie ostilă statului de drept şi antidemocratică, iar limbajul ei agresiv şi incitator, propagat fără jenă de televiziunile mogulilor, devine tot mai apropiat de cel al PRM.

Ştiu, prietenii mei îmi vor spune că majoritatea acestor lucruri ţin de retorica politică şi că nu trebuie luate în serios; că, odată veniţi la putere, PSD-PNL-PC vor fi siliţi de datele economice să procedeze cam la fel cu cei de acum, iar mecanismele UE de control le vor tempera abuzurile. Sper să aibă dreptate. Cu toate astea, mai multe lucruri mă îngrijorează: mai întâi, pentru oameni ca Năstase (sau Vântu) miza este dacă vor înfunda sau nu puşcăria, la fel ca şi Voicu. O justiţie corectă măreşte probabilitatea unor asemenea triste (pentru ei) evenimente şi ea va trebui prin urmare sugrumată, prin destituirea şi pedepsirea celor care au îndrăznit prea mult. Când cuţitul împunge beregata, ce mai contează „mecanismele de control europene“? Pe de altă parte, constat că nici UE nu mai e ceea ce a fost. Mă tem că interesul Uniunii pentru ce se întâmplă în România va scădea, mai ales în cazul în care cutremurele politice din Magreb şi Orientul Mijlociu vor continua să trimită unde de şoc în toată lumea.

Pe scurt, înţeleg până la un punct dezgustul de politică al prietenilor mei. Dar îi rog să se mai gândească. Mai ales pe aceia dintre ei care, recunoscuţi ca autorităţi, au posibilitatea să vorbească în public, i-aş ruga să o facă tare şi răspicat. Să vorbească deci - nu în favoarea lui Băsescu şi Boc, dacă nu le place, ci în favoarea reformelor autentice ale statului de drept. Nu necritic la adresa puterii, dar nici amestecând binele şi răul. Şi, mai ales, să o facă acum. Să nu aştepte până ce Năstase, Iliescu, Ponta, Antonescu şi Voiculescu vor trece, cum scrie primul dintre ei, la „refacerea statului de drept“. Altfel, mă tem ca nu cumva prudenţa şi rezerva de azi ale prietenilor mei să treacă mâine drept simptomul unei laşe complicităţi. //

Citeşte şi despre: alegeri, vot uninominal, alternativa politica, mica reforma, pensii.