Între ciumă și holeră

Ceea ce a fost mai întâi o simplă posibilitate teoretică, apoi un scenariu negru, apoi un coșmar e tot mai aproape să devină o realitate sumbră în 2014: un al doilea tur al prezidențialelor disputat între Ponta și Antonescu.

Toate semnele par să arate spre o rupere a USL: pe de o parte, certurile tot mai dese și mai serioase dintre liderii USL, divergențele evidente între ei de abordare politică a unor chestiuni importante, dorința vădită a unui grup important din PSD de a da un președinte propriu României, racolarea de către PSD de par­la­mentari PP-DD, spre a-și pregăti o majoritate fără li­berali; pe de altă parte, incapacitatea evidentă a opo­ziției de a se uni și de a alcătui atât o listă comună la eu­roparlamentare, cât și de a conveni asupra unui can­didat unic, suficient de puternic pentru a intra în al doilea tur, oricare ar fi oponentul său.

De fapt întrebarea aproape că nu se mai pune dacă USL se va scinda, ci când se va scinda. Pentru PSD pa­re tot mai clar că, dacă nu va profita de situația sa în­că foarte bună din sondaje, nu va mai reuși timp de un deceniu să aibă un președinte. Ambițiile de putere ale partidului și ale lui Ponta personal trebuie să-l împingă pe acesta să atace funcția supremă. Apoi e greu de crezut că cel care e atât de deranjat de pre­zența lui Traian Băsescu va fi încântat să coabiteze cu un Crin Antonescu președinte, care, într-o singură lu­nă de interimat, a dovedit o plăcere nebună de a fi un „președinte jucător“. E aproape cu neputință ca PSD, cel mai mare partid din România, să consimtă ani la rând la o poziție secundă în raport cu liberalii, iar as­ta în condițiile Constituției actuale, care atribuie pre­ședintelui destule prerogative, mai ales în politica ex­ternă, foarte jinduite de Victor Ponta. (Căci e evident că schimbarea Constituției nu se mai poate face în pe­rioada următoare din cauza amânării cu un an de către CCR a posibilității de a reduce pragul la re­fe­ren­dumuri.) Prevăzând ruptura și știind că e inevitabilă, liberalii fac o opoziție în interiorul puterii, sperând să recupereze într-o cât mai mare măsură electoratul de centru și de dreapta: apără (în vorbe) libertatea pre­sei, primejduită de ordonanța guvernului privitoare la insolvență, apără cota unică, critică proiectul Roșia Montană, critică pactul de coabitare.

Pe de altă parte, strategia vizibilă a PDL – dacă există așa ceva – se bazează pe ipoteza menținerii USL și pe presupunerea că, în aceste condiții, candidatul PDL, Cătălin Predoiu, capitalizând dezamăgirile și an­ti­pa­tiile față de USL, va fi susținut de ceilalți din opoziție și, chiar în situația când nu va câștiga, va conduce opoziția în locul lui Traian Băsescu, precipitând o revenire a „fiilor rătăcitori“ ai dreptei în sânul PDL până la alegerile generale din 2016. E greu de crezut că d-l Predoiu ar fi capabil de o asemenea per­for­man­ță. Dar pesemne că, de fapt, nimeni nu-l ia în serios pe ștersul fost ministru al Justiției. Căci există, pesem­ne, și o strategie invizibilă a PDL, care așteaptă răb­dă­tor ieșirea PNL de la guvernare, pentru a bate palma cu foștii inamici și a-l susține pe Antonescu la pre­zi­dențiale, în schimbul unor fotolii de miniștri și alte avantaje în cazul schimbării majorității. O asemenea trădare e plauzibilă, ba chiar probabilă, sub șefia opor­tu­nistă a lui Blaga.

Dar de ce scindarea USL conduce la o „realitate sum­bră“? Fiindcă, în final, la prezidențiale vom avea de ales, ca să spunem așa, între ciumă și holeră: pe de o parte, un gu­raliv incontinent, gol pe dinăuntru ca o cochilie, cu izbucniri ner­voase necontrolate; care s-a pronunțat cu grosolănie la adresa li­derilor europeni și americani; care, ani de zile, a sabotat cât a pu­tut Alianța D.A. și încercările de reformă; care s-a înconjurat de orice nulitate care îl servește. Pe de altă parte, avem un plagiator și un impostor, incapabil să adopte o poziție fermă și clară în orice chestiune importantă, care se contrazice de la o zi la alta fără să clipească, o mască zâmbăreață neînstare să ducă la bun sfârșit o operație guvernamentală mai complexă, cum ar fi o mare pri­va­tizare, și, de fapt, incapabilă să guverneze. Pe ambii îi apropie ura la adresa unei justiții ceva mai independente, ura față de Traian Băsescu și așa-zișii „băsiști“, duplicitatea, ipocrizia și lipsa de scru­pule în urmărirea scopurilor – ceea ce s-a văzut cel mai bine în vara lui 2012. Oricare dintre ei ar ajunge președinte în 2014, va fi un dezastru pe care niciun Traian Băsescu nu-l va mai putea mo­dera sau amâna.

În plus, nemaifiind USL, fiecare va forma coaliții obediente – cu un prim-ministru PSD în cazul lui Ponta, cu unul PNL având PDL la remorcă, în cazul lui Antonescu. Fiecare dintre ei va încerca astfel să acumuleze toată puterea în stat. Cel puțin, dacă USL s-ar menține unit, am avea o coabitare cu năbădăi între Antonescu și Ponta, așadar o divizare a puterii, ceea ce – dacă nu e o bucurie - e totuși preferabil unei puteri aflate în mâinile unui singur om și acela un incapabil.

În fine, în situația polarizării spectrului politic între Ponta și An­tonescu, opoziție reformatoare și proeuropeană, în fapte, și nu în vorbe, nu va mai exista nici cât acum.