Măgarul și vecinul

Cum să dai mandat pentru Bruxelles unui om politic lipsit de experiență internațională, ale cărui declarații sunt mereu suspecte de duplicitate și pe al cărui cuvânt s-a văzut că nu te poți baza?

Închipuiți-vă pe cineva cam sărac, cam le­neș, cam prieten al paharului, care pri­mește un ajutor substanțial de la un vecin mai gospodar; un ajutor, spun, nu un îm­prumut. Condiția este să fie harnic, cinstit, să cumpere lucruri folositoare pentru fa­mi­lie, să se chivernisească cât de cât. Dar in­sul bea o parte din bani, pe alții îi joacă și îi pierde, o parte se duce pe articole de lux inu­tile, o altă parte i se fură la tripou și abia a zecea parte intră în gospodărie, dar și aici contabilitatea e suspectă. Între timp, ve­ci­nul cel darnic și care muncește zi și noapte are și el unele necazuri; copiii au nevoie de bani pentru studii, trebuie schimbat auto­mobilul cam vechi etc. Unele economii ar fi binevenite. Se gândește ca, data viitoare când mai dă bani amărâtului, să mai taie din ei; măcar, zice el, să folosească de data asta bine tot ce-i dau! Dar celălalt e nu doar sărac; e și măgar: amenință că nu ac­ceptă să i se dea mai puțin decât prima da­tă; altminteri, promite că va zbiera și că, dacă tot nu va primi ce vrea, se va pune de-a curmezișul drumului ca măgarul, ca să nu mai treacă nimeni pe acolo. Ce cre­deți că se va întâmpla? Nu-l va da afară ve­cinul pe scări în jos, lăsându-l fără nimic? Nu-i va trânti ușa în nas cu orice altă oca­zie? Nu-i va da el măgarului chiar și un bici pe spate?

Aceasta nu e nici măcar o parabolă. E pur și sim­plu ceea ce și-ar dori d-l Victor Ponta, dacă bugetul UE alocat României va fi să fie scăzut: vrea ca reprezentantul României să facă scandal și să pună veto. Înțelegem de aici că așa ar proceda el însuși, dacă ar fi pre­zent la Consiliul European. Dar nu va fi prezent el, ci Băsescu. În consecință, Bă­ses­cu a fost somat de premier: ori obține de la Bruxelles un buget netăiat, ori, dacă lu­cru­rile rămân la stadiul că „fiecare român pier­de 400 de euro“, așa cum ar presupune bu­getul propus de Van Rompuy, trebuie să pu­nă veto în numele României. Șantajul e lim­pede: tu ai vrut să te duci la Consiliul Eu­ropean; te-am lăsat să te duci, dar ca să re­prezinți interesul național, anume acela pe care îl definim noi. Dacă, vrând să fii om de stat, refuzi să fii măgar, te acuzăm că ți-ai ur­mat interesele personale – de exemplu, să nu o superi pe Angela Merkel. Iar la anul, după ce vom fi câștigat alegerile cu o mare majoritate, vom avea un motiv straș­nic de suspendare: sabotarea interesului național.

Dacă electoratul român în general și al USL în particular ar fi mai înțelept și mai informat, un asemenea șantaj grosolan s-ar întoarce împotriva ce­lui care l-a făcut; dar, stând lucrurile cum stau, sunt bune șanse ca re­to­rica ridicolă a lui Ponta să fie crezută. Dacă până și unii intelectuali, cu­nos­cuți ca rezonabili și inteligenți, pre­cum Paul Cernat, au început în ulti­mul timp să-și umfle pieptul cu pa­tos naționalist, ce să mai spunem de alții?

Dar Traian Băsescu? De ce a acceptat el cadoul otrăvit al participării la Con­siliul European, atunci când ar fi pu­tut să-l delege pe Ponta?

Pe de o parte, fiindcă era dificil să pro­cedeze în acest ultim fel, după ce luni de-a rândul a insistat că el, și nu primul ministru, are experiența și în­ț­elegerea corectă a afacerilor euro­pe­ne: neducându-se, s-ar fi discreditat înaintea propriului electorat. Apoi, nu e, temperamental, Băsescu omul care să cedeze atât de ușor; lupta și controversa îl atrag irezistibil.

Dar mai este, cred, un motiv, la au­zul căruia „realiștii“ vor zâmbi su­pe­rior; cu toate astea, îl declar ne­te­mân­du-mă să apar naiv: poate că pre­ședintelui chiar îi pasă de in­teresul național! Și pe bună dreptate! Cum să lași să reprezinte România într-o ne­gociere dificilă și delicată un pre­mier dovedit plagiator, dar care își neagă cu dispreț culpa, considerat „pucist“ de o parte a liderilor eu­ro­peni, președintele unui partid care chiar în acest moment strânge sem­nături împotriva aplicării justiției (ca la Năvodari), a cărui poziție față de independența justiției și de ches­ti­unea integrității demnitarilor e cri­ticată de Comisia Europeană? Și cum să dai mandat pentru Bruxelles unui om politic lipsit de experiență internațională, ale cărui declarații sunt mereu suspecte de duplicitate și pe al cărui cuvânt s-a văzut că nu te poți baza?

Abia dacă i-ar fi dat mandatul lui Ponta, președintele ar fi pus România într-o situație dificilă la negocieri. Abia atunci ar fi mers, prin lașitate, împotriva interesului național! Așa, măcar cu atâta rămânem: chiar și ne­isprăvit cum e insul sosit în casa ve­cinului, cel puțin nu amenință cu măgării... //