„Naționalism sănătos” sau suveranism nedeclarat?

În general, te aștepți ca politicienii să-și respecte numai cu destulă aproximație promisiunile electorale. Unele dintre acestea, fiind demagogice, nu pot fi respectate în principiu. Altele ar fi putut fi respectate, dacă conjunctura economică sau politică generală nu s-ar fi pus de-a curmezșul; de exemplu, creșterea prețului petrolului sau al gazelor. Există apoi promisiuni (și acum mă refer la cazul lui Nicușor Dan) care nu sunt de domeniul funcției repective – de exemplu nivelul TVA pentru președintele republicii – și a le fi făcut nu dovedește decât nepricepere sau demagogie din partea candidatului. De asemenea, în general interesele partidelor nu pot fi de multe ori făcute compatibile cu agenda cu care a fost ales președintele. Spun toate astea pentru a se înțelege că n-am avut așteptări iraționale sau exagerate din partea lui Nicușor Dan în mai 2025.

Totuși, ceea ce s-a întâmplat în ultimul an mai ales și pare să continue neabătut arată o încălcare sistematică din partea lui Nicușor Dan a aproape tuturor promisiunilor și așteptărilor celor care l-au propus și l-au votat, mai ales în primul tur al alegerilor din 2025, și care apoi s-au bucurat de victoria lui în fața lui George Simion. Pare a fi o rupere deliberată a „contractului” nescris dintre candidat și electoratul său; ceva ce n-a făcut până acum niciun alt președinte al României: toți au încercat (și au reușit mai mult sau mai puțin) să dea anumite satisfacții electoratului propriu (pesedist, în cazul lui Ion Iiescu, antipesedist, în cazul celorlalți trei) și să răspundă măcar unor așteptări ale acestuia, fapt pentru care au intrat în conflict cu alte forțe ale societății. Au făcut concesii și „celorlalți”, dar atunci când n-au avut încotro, când au avut guverne ostile etc. Nerespectarea promisiunilor a fost, până acum, datorată mai ales unor imposibilități obiective, a unor erori involuntare sau unor calcule tactice oportuniste. Soluția aleasă a fost prezentată măcar ca „imorală”: ea n-a fost îmbrățișată, aparent chiar dorită (precum acum în cazul Veștea).

Nicușor Dan pare să fi decis să-și contrarieze sistematic electoratul, și asta chiar de la începutul primului mandat, pe când avea maxima popularitate, iar autoritatea sa era neatinsă.

Poate că și-a închipuit că va atrage de partea sa electoratul suveranist. E absolut limpede însă că se înșală profund: AUR nu scade în sondaje, ci crește, în timp ce popularitatea și autoritatea președintelui scad vertiginos. Evident, publicul naționalist și suveranist are încredere mult mai mare în cel care a fost consecvent de la început și a candidat pe o platformă clar naționalistă (George Simion) decât în cel care a părut că împărtășește liberalismul și tendința proeuropeană, pentru a-și schimba apoi viziunea după ce a ajuns la Cotroceni.

Desigur, nu era în puterea președintelui să salveze coaliția PSD-PNL-USR-UDMR în orice împrejurări și în orice mod. Dar antipatia față de premierul Bolojan și ușurința cu care a acceptat moțiunea de cenzură a PSD și AUR a dat de gândit că a fost complice la căderea coaliției. Apoi felul în care a tratat PNL, încercând să-l rupă dinăuntru, prin nominalizarea ca prim-ministru a unui disident din partid; apoi numirile procurorilor-șefi, foarte discutabile; apoi „cumințenia” lui înaintea Liei Savonea la Înalta Curte; apoi felul în care a tratat cazul Pahonțu; și, nu în ultimul rând, modul expeditiv, suficient, în care își tratează criticii – cu toate și-a frustrat vechii simpatizanți, fără a câștiga alții noi. Totul a arătat ca un șir de concesii majore făcute deliberat și sistematic PSD-ului și electoratului naționalist, BOR-ului, „serviciilor” și chiar unor cercuri neolegionare. Dacă Ciolacu ar fi ajuns președintele României în 2024, așa cum era anticipat, acesta n-ar fi făcut mai mult. Și încep să cred că nici George Simion nu-i departe.

Și în pofida tuturor concesiilor, în pofida semnelor conciliatoare adresate pesediștilor, ortodoxiștilor și, în general, partizanilor unei ideologii MAGA în haine naționale, căreia i-a găsit și un nume – acela de „naționalism sănătos” –, șansa de a putea forma acum un guvern pare modestă. (Sau poate va rezulta un guvern PSD cu suținere AUR, încălcând orice promisă „linie roșie”.) Mă întreb dacă chiar riscul unor alegeri anticipate – pe care le va câștiga AUR – mai e o sperietoare pentru politicieni. Dacă în primăvară această amenințare ar fi contat probabil, dacă ar fi fost pusă în joc în mod credibil, acum se pare că rezistența e mult mai mică. Oricum, e evident că președintele-matematician a calculat profund greșit, poate încrezându-se în sfaturile unor consilieri de proastă calitate sau ticăloși.

În orice caz, Nicușor Dan pare a fi decis să meargă împotriva mandatului nescris pe care l-a primit de la electorat: este, deliberat, tot mai pesedist, mai antiliberal, mai favorabil „structurilor” și „serviciilor”, tot mai apropiat de MAGA, se arată ortodoxist, cu „nostalgii” legionare. Din tot meniul „suveranist”, mi se pare că a rămas un singur punct încă nebifat: proputinismul. Va urma și el?