Neconcordanță

Pare o evidență: în momente de criză, printre puținele lucruri pe care guvernanții n-ar trebui să le facă niciodată se numără vorbitul pe mai multe voci, contradicția dintre spusele unui responsabil și cele ale altuia, sau chiar numai neconcordanța lor. Rezultatul unei asemenea polifonii comunicaționale ocupă o plajă de la serios până la dezastruos și sunt ușor de înțeles reacțiile. Cea mai imediată este discreditarea uneia dintre voci, dacă nu a ambelor; o alta este presupunerea că minte cineva, iar într-o societate oricum lipsită de încredere în autorități, această presupunere nu va apărea decât ca o confirmare a unei mai vechi suspiciuni. În sfârșit, polifonia guvernamentală va întări credința într-un scenariu conspirativ (deși, dacă ar fi existat acest scenariu, probabil că vorbitorii s-ar fi pus de acord asupra a ceea ce să comunice). Și nici măcar o ulterioară punere de acord nu prea mai repară lucrurile: lumea rămâne convinsă că e un mare secret pe care puterea îl ascunde, deși în majoritatea cazurilor n-a fost vorba decât despre o păguboasă comunicare a autorităților între ele și/sau o lipsă de informare la una dintre părți.

Este ceea ce s-a întâmplat la noi acum câteva zile, în chestiunea dronei rusești căzute la Galați peste un bloc. Dacă asupra originii acestei drone – rusești – nu a existat, din fericire, nicio ezitare din partea guvernanților, contrazicând astfel narațiunea rusească și pe cea a acoliților lor din România, a apărut, din păcate, o neconcordanță majoră legată de o circumstanță importantă: a fost, sau nu, drona atinsă în zborul asupra Ucrainei de apărarea antiaeriană ucraineană și astfel deviată spre România? Cel puțin că așa ar fi fost, a declarat președintele Nicușor Dan într-un interviu dat la BBC. Că există, sau nu, dovezi clare că așa s-ar fi întâmplat sau pe ce s-a bazat președintele, nu știm, dar pare evident că asta ar fi versiunea oficială a statului român. Intervenția presupusă a apărării antiaeriene a Ucrainei introduce o notă importantă: deși Rusia poate fi calificată în general drept stat agresor, având un comportament iresponsabil, deoarece produce riscuri inacceptabile pentru populația civilă a unui stat vecin Ucrainei, nu i s-ar putea atribui în acest caz intenția de a bombarda o zonă civilă din România. În această situație (lipsă de intenție, dar comportament general agresiv), este logică reacția autorităților românești, probabil discutată și agreată și cu aliații NATO, de a nu invoca articolul 4 al Alianței (invocarea ar fi fost normală în cazul unei intenții ostile la adresa României) și, pe de altă parte, în chip de avertisment, de a desființa consulatul rus de la Constanța și la declararea consulului persona non grata.

Numai că tot acest eșafodaj a fost subminat de declarațiile echivoce de duminică ale ministrului Apărării, Radu Miruță, care n-a putut (sau n-a vrut) să confirme versiunea președintelui Dan. A declarat că nu are informații despre devierea traiectoriei dronei din cauza apărării ucrainene și a încercat din răsputeri să abată discuția în altă direcție. Fără a-l contrazice direct pe președinte, a lăsat să se înțeleagă că el, ministrul Apărării, deși în contact direct cu capii armatei, n-are niciun indiciu că drona ar fi fost deviată, dar nici vreunul că n-ar fi fost totuși.

Ce să spunem? A încercat președintele (poate și în acord cu aliații) să coafeze puțin realitatea, pentru a nu escalada conflictul cu Rusia, aplicând principiul juridic in dubio pro reo? Adică, de vreme ce nu e clar de ce drona a intrat în România și a căzut la Galați, e preferabil să nu fie direct acuzată Rusia de intenția de a arunca drona asupra Galațiului. Posibil, dar atunci de ce ministrul Apărării n-a fost informat de versiune? Sau a fost și n-a dorit să și-o asume, socotind-o falsă? Pe scurt, ministrul n-a știut ce era de datoria lui să știe sau a refuzat să confirme coafarea realității sosită din partea șefului statului?

Putem face presupuneri la nesfârșit. Putem suspecta că adevărul are nuanțe și că actuala complexitate a relațiilor cu aliații (și în primul rând cu Statele Unite) în contextul „războiului hibrid” cere răspunsuri prudente. Dar măcar coerența și claritatea n-au de ce să lipsească. Cert este că discordanța declarațiilor dintre autoritățile cele mai competente pentru apărare îi lasă pe concetățeni suspicioși, indignați și dispuși – mulți dintre ei – să creadă cele mai nebunești versiuni – cum ar fi aceea că drona era ucraineană și că ar fi avut loc o acțiune zisă „sub steag fals”, pentru a ne atrage în război cu Rusia.

N-am reușit (sau n-am vrut) să doborâm până acum niciuna dintre numeroasele drone rusești care, în ultimii ani, ne-au încălcat teritoriul. Dar ce oare ne împiedică să ne rostim răspicat încă de pe acum prin cuvinte concordante, limpezi și adecvate?