De același autor
Curtea Constituțională are în România o putere uriașă și, după cum recunosc mulți, discreționară. Teoretic, în calitate de garant și interpret al Constituției, ea ar trebui să exercite cu moderație și echilibru această putere. Nu-i putem cere, desigur, să fie apolitică. Ar fi și imposibil într-o lume profund divizată după ideologii și unde pasiunile politice au intensitatea și chiar adesea fanatismul pe care li-l cunoaștem. Putem accepta că ea va decide mai degrabă în favoarea unei viziuni despre lume decât în favoarea alteia și, în consecință, că una dintre părți se va simți cumva nedreptățită. Iar asta cu atât mai mult cu cât legile sunt interpretabile și contextualizabile, iar principiile de drept nu sunt nici ele sentințe fără excepții și fără nuanțări, așa cum sunt legile naturii.
Dar interpretabil nu înseamnă caricatural, iar contextualizarea nu impune disprețul bunului-simț și chiar al logicii. Este ceea ce a făcut totuși CCR, după cum admit mulți, în decizia legată de amendamentele la legea ANI. A anula în urma unui raționament specios, ca să nu spunem de-a dreptul sofistic, principiul general acceptat și înscris în Constituție, al neretroactivității legii (cu excepția legii penale mai favorabile) este un dezastru juridic și constituțional. Chiar nu mai contează atât de mult faptul că primarul Timișoarei, dl Fritz, își va pierde astfel cel de-al doilea mandat, ca urmare a unei răzbunări a PSD-ului. Sunt convins, pe de o parte, că timișorenii vor ști să aleagă un alt primar competent și, pe de alta, că traseul politic al dlui Fritz, un om politic talentat și carismatic, nu va fi stopat, ci poate chiar dimpotrivă.
Grav este că statul de drept a primit o lovitură teribilă chiar din partea instanței care trebuia să-l protejeze. Dacă, într-un caz, legea impune sancțiuni pentru fapte petrecute înainte ca legea să existe înseamnă că legea își pierde caracterul său predictibil și devine tot mai apropiată de bunul plac. Nimeni nu mai poate fi sigur că anumite consecințe – negative sau pozitive – nu pot urma în viitor anumitor fapte sau acțiuni, chiar dacă, în momentul când a acționat, ele nu erau prevăzute în lege. Și, având în vedere că legile au un autor politic (un partid), rezultă că nimic nu mai poate frâna dezlănțuirea fără limite a partizanatului politic. Căci politicienii care adoptă asemenea legi, cât și susținătorii lor din CCR au toate motivele să se teamă că, la un moment dat, adversarii lor, dacă vor lua puterea, se vor folosi de precedentul creat, decretând la rândul lor legi cu pedepse retroactive, spre a se răzbuna pe cei care i-au persecutat în trecut. Vor face atunci orice, numai să nu piardă puterea.
Și mai este ceva grav, chiar dacă pe un plan diferit, în sentința recentă a CCR: știm bine, desigur, că limbajul juridic este presărat cu tehnicisme și că el are, inevitabil, obscurități, care îl pot frustra pe profan. Totuși, mai ales deciziile CCR și mai ales atunci când ele privesc chestiuni esențiale ale arhitecturii statului de drept nu au voie, după părerea mea, să fie exprimate ermetic, aparent chiar în disprețul unei limbi firești și clare semantic și logic. Dacă suntem democrați și dorim cetățenii să voteze cât mai mult în cunoștință de cauză, este necesar ca decretele Puterii să nu se acopere de o obscuritate demnă mai curând de un oracol antic decât de un stat modern. Judecătorii au datoria să vorbească suficient de limpede în motivarea sentinței lor, mai ales a celei constituționale, făcându-și manifest raționamentul juridic care i-a adus la concluzia respectivă. Dimpotrivă, o exprimare inutil alambicată, excesiv presărată cu tehnicisme, uzând de construcții sintactice greoaie va sugera dorința de a masca un raționament șubred, asta chiar și în situația când, în fapt, raționamentul ar fi impecabil. Ca să nu mai vorbim că necesitatea clarității se impune cu atât mai mult în situațiile – cum a fost și cazul de față – când decizia a fost luată cu majoritate de cinci la trei – respectiv, trei judecători n-au fost convinși de raționamentul care a anulat neretroactivitatea unei legi.
Cineva ar putea spune că, de fapt, odată cu anularea turului întâi al alegerilor prezidențiale în 2024 de către CCR, totul a devenit posibil. Nu sunt de acord. Anularea unor alegeri prezidențiale este un demers grav și excepțional, totuși admis de Constituție și de principiile de drept, atunci când nu au fost respectate mai multe condiții esențiale și votul a fost profund viciat (și cred că a fost cazul în 2024). Dimpotrivă, precedentul desființării neretroactivității legii este în mod expres respins de Constituție și de orice principii democratice și nicio interpretare solidă a legii nu-l poate reimpune pe ușa din dos.
