De același autor
Acum un an (aproximativ) se vorbea, printre militari, experți, jurnaliști și politicieni ai NATO despre înfrângerea Rusiei în Ucraina, ca finalitate a susținerii acestei țări de către Alianță. Acum se vorbește despre posibilitatea înfrângerii Ucrainei, ba chiar despre posibilitatea ca – după ce o va fi înghițit – Putin să vizeze Vestul, atacând o țară NATO – poate țările baltice, poate chiar Polonia, România. Din ofensiv, scopul susținerii Ucrainei pare să fi devenit aproape numai defensiv. Mai mult: dintr-odată, coordonat parcă, unii militari de rang înalt din aceste țări au început să vorbească despre necesitatea de a reintroduce serviciul militar obligatoriu, de a spori producția de război, de a pregăti populația pentru orice eventualitate, inclusiv pentru un război cu Rusia. (Declarații similare și în România.) Curios este că pe frontul din Donbas schimbările au rămas nesemnificative în tot acest timp. Ce-i drept, contraofensiva ucraineană din vară a eșuat, dar nici rușii n-au reușit să progreseze – în unele sectoare – decât cu câțiva kilometri și cu pierderi uriașe. Conflictul pare a se fi împotmolit într-un război pozițional după un scenariu cunoscut din Primul Război Mondial: apărarea, susținută de drone, câmpuri minate și fortificații, a devenit mai puternică decât ofensiva care eșuează nemaiputând să realizeze vreo surpriză tactică. Și atunci de ce suntem acum atât de sumbri? De ce am fost atât de optimiști anul trecut?
Probabil că optimismul de anul trecut era exagerat, dar cred că diferența de ton și de apreciere reflectă nu atât situația de moment de pe front, cât perspectivele și îngrijorările pentru viitorul imediat.
Este vorba mai întâi despre resurse: Rusia și-a pus economia pe picior de război și mai primește susținerea Coreei de Nord și a Iranului. Țările Alianței sunt departe de a fi făcut același lucru. Se vorbește despre epuizarea resurselor nu numai ale celor transferate Ucrainei, dar și ale celor existente în depozitele țărilor NATO. Simplu spus, Ucraina riscă „sufocarea”: să nu mai aibă obuze, rachete, drone, ba chiar gloanțe, dacă țările Alianței nu vor acționa mai rapid și mai masiv. Or, într-un an electoral pentru Europa, SUA și multe țări europene, nu poți crește convingător producția de armament, înzestrarea și pregătirea armatelor, dacă nu spui populației că tendințele revizioniste și imperialiste ale Rusiei putiniste nu se opresc la Ucraina – lucru perfect adevărat. Occidentalii trebuie să afle că războiul se duce nu pentru Donbas, nici pentru Ucraina, ci pentru supraviețuirea modului nostru democratic de guvernare și de viață. Nimic altceva nu i-ar putea mobiliza și determina să respingă propaganda falsă a lui Putin, care – în țări libere, spre deosebire de Rusia – este foarte activă și insinuantă. Iar Occidentul nu prea are cum să replice propagandistic cu succes într-o țară cvasi-închisă ca Rusia actuală. Desigur, faptul că UE a reușit în fine să aloce 50 de miliarde de euro Ucrainei – presându-l pe Viktor Orbán să renunțe la veto – este foarte îmbucurător și are și o valoare simbolică. Dar, practic, nu este îndeajuns.
Stârnește o mare îngrijorare perspectiva tot mai plauzibilă ca, la alegerile prezidențiale din Statele Unite din noiembrie, Donald Trump să câștige un nou mandat. Având în vedere experiența primului mandat (2016-2020) și cunoscând bine personajul, multă lume se teme că Trump va crea îndoieli asupra menținerii protecției americane față de Europa și NATO. Fie că va face declarații nesăbuite, fie că va încerca să negocieze cu Putin o nouă împărțire a sferelor de influență, fie chiar că va refuza sau măcar va întârzia aplicarea articolului 5 de către SUA, dacă o țară NATO (de exemplu, Estonia) va fi atacată. N-avem motive să fim liniștiți. De aici și convingerea multor lideri europeni că țările UE trebuie să facă eforturi proprii mult mai mari de pregătire militară, sub toate aspectele. Probabil că nimeni nu speră că, în doi-trei ani, UE va fi capabilă să facă față singură unui atac masiv al Rusiei (de altfel, puțin probabil, pe cât cred), ci numai că o bună pregătire va descuraja oportunismul lui Putin, care, altminteri, profitând de împrejurări, ar putea încerca să „ciupească” și să șantajeze țările UE, după modelul aplicat de Hitler la München în 1938. Oricum e sigur că va încerca să adâncească falia dintre ele și Statele Unite și izolaționismul acestora din urmă, iar cu ajutorul lui Trump s-ar putea să reușească.
Deocamdată – și asta e o evidență – susținerea Ucrainei cu toate mijloacele posibile, inclusiv cele mediatice și informaționale, este esențială pentru pacea în restul Europei și mai ales în zona estică și sud-estică, unde ne aflăm și noi. De aici și unele diferențe de percepție. Poate că pentru portughezi, să zicem, e scuzabil să nu înțeleagă prea bine de ce trebuie să contribuie mai mult la apărarea Europei față de ruși; dar pentru finlandezi, cehi și, firește, români nu-i deloc scuzabil. Fiindcă pentru toți acea lume sigură și pașnică în care au crescut și pe care au considerat-o un fel de dat natural a încetat să mai existe.
