Politica adevărului

În ultimul timp, răspunzând atacurilor cu drone asupra navelor comerciale la Marea Neagră, NATO a oferit unele asigurări și a promis susținere pentru România și Bulgaria. A făcut-o mai înainte și pentru țările baltice sau pentru Polonia, supuse și ele unor amenințări importante. Dar să recunoaștem: toate aceste asigurări – deși foarte  binevenite – valorează destul de puțin, atâta vreme cât principalul pilon al NATO – America prin Administrația Trump – face eforturi să fie cât mai „simpatică” lui Putin. Acordurile rușinoase pentru motorină, suspendarea legii „Lindsey Graham”, abia semnată de președinte, care sancționa dur Rusia pentru lipsa de interes față de oprirea agresiunii din Ucraina, amenințările cu oprirea sau slăbirea sistemului satelitar Starlink sau Starshield pentru Ucraina nu fac decât să încurajeze Rusia să se comporte tot mai fără menajamente față de aliații europeni și să se arate tot mai puțin doritoare de pace în Ucraina. Mă întreb atunci de ce autoritățile române, și în special președintele nostru, continuă păguboasa politică din timpul președinției lui Iohannis, de a ascunde sau de a edulcora pentru publicul românesc adevărul: iar adevărul simplu este că nu mai știm în ce măsură ne putem baza pe sprijinul militar, politic și diplomatic al Statelor Unite și că această incertitudine este definitorie azi și probabil va fi și mâine. Oare de ce preferă aceste autorități să vorbească într-o limbă de lemn, să dea asigurări discutabile și, mai ales, de ce înmulțesc actele de flaterie la adresa vanității lui Trump?

Adevărul mai cuprinzător este că, așa cum se spune, din parte esențială a soluției, SUA au devenit o parte esențială a problemei securității europene. Antipatia, nici măcar mascată, a Administrației Trump față de Uniunea Europeană și Canada, angajamentul adesea pe față în favoarea partidelor suveraniste, care caută măcar să blocheze, dacă nu chiar să dizolve structurile europene, ba chiar repetatele discuții despre preluarea unor teritorii sau țări aliate (Groenlanda, Canada), în plus ocheadele prietenoase la adresa lui Putin și antipatia față de Zelensky, toate acestea nu predispun la întărirea siguranței aliaților. Sub Administrația Trump, Statele Unite par să urmeze, în politica lor față de prieteni și adversari, capriciile imprevizibile ale unui președinte megaloman, mai preocupat de a lua premiul Nobel pentru pace și de a redenumi denumiri geografice decât de rațiunea de stat și de considerentele perene de securitate ale propriei țări, urmate de toate administrațiile de la Truman încoace.

Trăim vremuri dificile și paradoxale în același timp, când pe lume aproape nimic din ceea ce credeam și speram chiar acum 10-15 ani nu mai este valabil și când schimbările sunt nu numai rapide, dar mai ales imprevizibile. Or, a trata lucrurile ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit cu „partenerul strategic”, camuflând situația sub câteva cuvinte pompoase și vagi, este mai mult decât o gafă politică; înseamnă o trădare a încrederii puse în președinte din partea electoratului.

Într-o săptămână vor fi alegeri parțiale în SUA și, conform tuturor sondajelor de opinie, republicanii vor avea parte de o înfrângere. Cât de mare va fi ea și, mai ales, dacă democrații vor reuși să câștige ambele camere ale Congresului, nu știm. Nu știm deci dacă și cât se va schimba politica Administrației Trump după 3 noiembrie. Va fi victoria democrată atât de decisivă, încât să blocheze majoritatea tentativelor de contestare din partea cealaltă? Se va accentua tendința republicanilor de a se separa de Trump? Va fi președintele Trump demis (impeached)? Nu cumva va încerca acesta, împreună cu cercul lui de acoliți corupți, să blocheze instituțiile democratice ale Statelor Unite, așa cum se tem unii observatori, creând o criză constituțională majoră? În orice caz, nu cred că putem miza pe o schimbare decisivă în politica externă trumpistă în următoarea perioadă – să sperăm cel mult că vom avea parte de unele nuanțe, care să fie în avantajul nostru și nu al Rusiei. Dar nimic nu e sigur.

Cu atât mai mult în această situație fluidă s-ar cuveni ca președintele Nicușor Dan să renunțe la limbajul de lemn față de publicul românesc și la temenelele față de Administrația Trump. Nu mai spun că s-ar cuveni să aflăm dacă a existat o presiune din partea Administrației americane pentru înlocuirea lui Ilie Bolojan, care nu era de acord cu cumpărarea de GPL american la un preț mai ridicat decât cel al gazului care va fi exploatat din Marea Neagră.

Pe scurt, ceea ce susțin este că, atunci când liniile geopolitice pe care se baza lumea de 40, dacă nu de 80 de ani, se strâmbă în mod neașteptat, politica de comunicare cea mai sigură și mai corectă este de a spune adevărul. Așa cum îl știi în momentul respectiv, fără a-l îmbălsăma, a-l dilua sau a-l pavoaza cu formule generice și vide.