Sfântul

„Gazeta basarabeană Raza aduce știrea prea îmbucurătoare despre ultimul convoi al jidovilor din Chișinău, care au luat drumul spre pusta Rusiei, și astfel orașul a scăpat de lepra jidovească. După informațiile numitei gazete, plecarea jidanilor a mers în aceeași cadență și în restul orașelor basarabene. Așa să și fie – în Basarabia și în toate provinciile țării“.

Citesc aceste rânduri apărute în Telegraful Român în 1941 și mă îngrozesc. Cuvintele în sine și ura fără limite care se degajă din ele. Apoi, faptul teribil că ele au apărut în oficiosul Mitropoliei Ardealului. Această autoritate ecleziastică, în loc de o atitudine de compasiune, de milă creștină, dacă nu de susținere a populației evreiești aflată în pericol de exterminare în timpul regimului Antonescu, se arăta complice în cuvinte cu acesta la Holocaust. Căci știm ce a însemnat Transnistria pentru sute de mii de evrei. (Am extras acest text din articolul remarcabil al lui Cătălin Bogdan, „Omorul serafic, II” din „22”, 2.02. 2016. ) Dar mai greu de îndurat: cel care conducea în anii ’40 pomenita publicație, care scria el însuși sau supraveghea îndeaproape tot ceea ce apărea acolo, nu era un oarecare, ci era însuși Dumitru Stăniloaie, considerat adesea cel mai important teolog al BOR. Și, în fine, iată încununarea acestui crescendo insuportabil: Dumitru Stăniloaie, alături de alte personalități ale Bisericii, a fost canonizat recent. Adică, cel care se bucura că un oraș a „scăpat de lepra jidovească” e acum sfânt, are icoană proprie și intră în „canon” – adică e consacrat prin autoritatea Bisericii drept un exemplu de virtuți creștine, printre care – o spune BOR într-un comunicat – se numără și „dragostea și spiritul de jertfă manifestat față de cei aflați în nevoie”. Parcă e prea mult – nu credeți?

A protestat Institutul „Elie Wiesel” față de canonizarea lui Stăniloaie, ca și a încă două personalități, Ilarion Felea și Ilie Lăcătușu, foști legionari, foști șefi de cuib. În rest, opinia publică, unii intelectuali publici apropiați de Biserică, când n-au salutat cu entuziasm noile canonizări, au tăcut, în cea mai mare parte. Dar mai este timp să vorbească.

BOR a răspuns criticilor Institutului, recunoscând în esență „derapajele” unora dintre noii sfinți, admițând că ele n-ar trebui „încurajate (sanctificate)”. Dar susține că Biserica ia în considerație, în cazul canonizării, pe lângă alte criterii, și „schimbarea vieții păcătosului” până la sfârșitul vieții (în cazul lui Stăniloaie, în 1993). Formula e vagă: nu știm dacă e vorba aici de „viață” în sens ceva mai strict sau mai ales de opiniile antisemite.

Sunt incluse și ele în viața unui Stăniloae, Lăcătușu, Felea etc.? Altfel spus, are BOR mărturii despre faptul că asemenea afirmații precum cele citate mai sus și altele pe aceeași măsură au fost regretate din inimă, că antisemitismul feroce care le generase ar fi fost recunoscut, apoi înlăturat, că teologul român ar fi ajuns la cu totul alte sentimente, cu adevărat creștinești, după trecerea anilor, după înțelegerea mai bună și mai adâncă a istoriei, a vieții , dar și a poruncilor și exemplelor cristice? M-aș bucura ca BOR sau oricine altcineva să dețină astfel de mărturii ale căinței. M-aș bucura să le prezinte opiniei publice.

Deocamdată însă nu le cunosc. În schimb, citesc cuvintele urii scrise acum opt decenii în aceeași publicație a Mitropoliei Ardealului și care lovesc fără ambiguități (citez, în continuare, după Cătălin Bogdan):

„Populația jidovească, înlăturată din sate, este îndruma­tă în lagăre de concentrare, ca să nu mai speculeze munca și produsele creștinilor“. Expresia eufemistică „este îndrumată”, în raport cu condițiile ororii respective, mi se pare un monument de ipocrizie, mai înspăimântătoare aproape decât tot restul!

Și, iarăși, niște vorbe teribile pentru un cărturar: „S-au luat măsurile necesare ca în bibliotecile publice să nu mai existe cărți scrise de jidovi. – De dorit să fie înlăturate și cele din bibliotecile particulare“. Te întrebi dacă părintele canonizat prevedea și scoaterea Bibliei din biblioteci: doar și ea fusese scrisă „de jidovi”!

Cătălin Bogdan comentează pe bună dreptate la sfârșitul articolului său (după multe alte texte sinistre de același tip): „Eșecul moral al unui teolog creștin e însă mult mai preocupant decât al altora.”

N-avea cum ști că, opt ani mai târziu, purtătorul acestui eșec moral avea să fie proclamat sfânt. Dar azi știm. Și mai știm că, dacă a acceptat inacceptabilul, instituția a devenit ea însăși parte la eșecul moral.