De același autor
Din cînd în cînd, fantomele de secol 19 ale naţionalismului maghiar au mici spasme vitejeşti. Atît aşteaptă fantomele - la fel de bătăioase – ale naţionalismului valah. Iresponsabili de ambele părţi se grăbesc să toace subiectul, să declanşeze alarma, să frămînte cu lacrimi aluatul urii.
Evident, niciun om cu mintea întreagă nu poate lua în serios vocalizele revendicative ale cîte unui politician aflat în campanie, sau ale cîte unui provincial sentimental. Europa de azi nu mai redesenează graniţe, şovinismele paseiste nu mai prind, bîzdîcul imperial e ridicol. Altele sunt problemele lumii de azi. Dar pentru oamenii politici şi pentru gazetarii pofticioşi de subiecte tari, ocazia e grandioasă. Nu trebuie ratată. Încruntătura, obida, răgetul, fălcile încleştate, pumnul spre cer şi folclorul militant înfloresc. E ceasul lor!
Observ însă că, atenţi pînă la insomnie cu pretenţiile autonomiste ale secuilor, nu mai luăm notă de luptele pentru ”autonomie” care se desfăşoară pe diferite paliere, între români. România nu are nevoie de străini pentru a se dezmembra. Se fărîmiţează singură. Cu pasiune, cu furie, cu antren. Uitaţi-vă la războiul ”de secesiune” dintre preşedinte şi premier. Aveţi cumva senzaţia că ei reprezintă aceeaşi ţară? Unul zice hăis, altul cea. Unul anunţă succesul unor negocieri de interes naţional, celălalt se grăbeşte să vorbească de eşec. Unul propune să cerem în scris intrarea în spaţiul Schengen, celălalt zice că un astfel de document e superfluu şi că ar fi de preferat un inventar al faptelor care justifică cererea noastră (subînţeleasă).
Opoziţia vrea cu Europa, majoritatea parlamentară vede în Uniunea Europeană un echivalent contemporan al Porţii Otomane. Parlamentul vrea să fie ”autonom” juridic, justiţia vrea să fie ”autonomă”, parlamentarii vor să fie trataţi diferit (adică ”autonom”) faţă de cetăţenii obişnuiţi. ANI e acuzată de prea multă autonomie. Prea ”autonom” e şi DNA-ul, sau, mai bine zis, e dependent de cine nu trebuie. Nici CNA-ul nu e destul de ”autonom”. Presa se dă şi ea ”autonomă” şi organizează mari turniruri intestine. Furia anti-românească a ungurilor e juvenilă faţă de furia lui Badea contra lui Turcescu sau Striblea. Aţi auzit vreodată un reprezentant al minorităţii maghiare strigînd în gura mare că doreşte adversarilor săi ”să moară în chinuri”? Pînă să ne cotropească vecinii de la apus, s-ar putea să ne căsăpim între noi, să le oferim pe tavă o ”ţară pustie”.
Politicienii nu vor să facă politică. Vor – Mircea Diaconu dixit – ”să muşte, să rupă”. Din carnea năvălitorilor panonici? Nu, ci din carnea unor ”fraţi români”! Cînd vezi ce spun pedeliştii despre uselişti şi useliştii despre pedelişti, sau cînd auzi ce spun unii liberali despre alţi liberali şi unii pesedişti despre unii liberali, sau unii liberali despre unii pesedişti, cînd vezi ”marile manevre” ale colonelului Dogaru (contemplate cu simpatie, dacă nu chiar încurajate prin acord scris, de guvernanţi), cînd auzi cum vorbeşte Gigi Becali cu unii compatrioţi şi, mai ales, cu unele compatrioate, cînd vezi cum dau de pămînt unii cu alţii politicienii invitaţi la diverse talk-show-uri, cînd vezi cum vorbeşte, uneori, preşedintele ţării despre unii din cetăţenii săi şi cum vorbesc unii români despre preşedintele lor, sfîrşeşti prin a te întreba cîte Românii există? E România reprezentată cu adevărat de actualii ei parlamentari europeni? Scena e invadată de personaje de mîna a treia şi a patra care invocă o Românie a lor, fără legătură cu România celorlalţi. Ura între români nu pare de loc mai prejos decît vreun universal complot anti-românesc. În ce mă priveşte, simt că trăiesc într-o Românie confiscată. Privesc la televizor, citesc ziarele, ascult discursurile politicienilor şi mă simt străin. Mai toţi îşi bat joc de ”autonomia” mea intelectuală, de patriotismul meu, de nevoia mea de solidaritate. Fiecare luptă cîineşte pentru cariera lui, pentru nebuloasa lui glorie, pentru îndreptăţirea lui inviolabilă. Toţi vor să aibă dreptate, pe socoteala liniştii mele, a bunei cuviinţe naţionale, a libertăţii gîndului meu. Dacă aşa a ajuns să arate ţara mea, atunci n-am nici o ezitare să cer, pentru sufletul meu, un dram de autonomie!
