De același autor
Am mai multe motive să nu-l laud pe Victor Ponta. Cel dintîi e uşurinţa cu care tratează, în continuare, frauda academică a unui doctorat obţinut prin plagiere masivă. Admit că, la acest capitol, nu e el singurul păcătos din ţară (ceea ce e foarte grav), dar nu pot trece peste faptul că, deocamdată, numai el e în poziţia de prim-ministru.
Mi s-ar fi părut potrivit să aibă curajul de a face amendă onorabilă, măcar renunţînd la titlul cu pricina. Un al doilea motiv pentru care aş păstra, faţă de dl. Ponta, o prudentă rezervă este comportamentul lui public, de o derutantă „flexibilitate”. Îi e mult prea uşor să spună azi inversul a ceea ce a spus ieri, să asume nonşalant poziţii contradictorii, probînd, astfel, o serioasă carenţă la rubricile „predictibilitate”, „consecvenţă”, „credibilitate” importante, cred, în viaţa politică. Nu-mi place nici stilul şugubăţ, devenit stereotipie, pe care îl adoptă mai tot timpul, ori de cîte ori iese pe scenă. Nu mă socotesc întru totul lipsit de umor, dar m-am cam săturat să fiu guvernat cu o inexplicabilă veselie, care merge de la zîmbetele lui Ion Iliescu pînă la hăhăitul lui Traian Băsescu, trecînd prin „poantele” incontinente ale lui Adrian Năstase. Nu pledez pentru solemnităţi ţanţoşe, dar nici nu cred că orice temă de dezbatere şi orice situaţie se poate rezolva prin cîteva glumiţe şmechere. Dar mai e ceva: în momentul de faţă, dacă cineva ca mine, calificat iremediabil drept „băsist”, îl laudă pe premier, s-ar putea să-i facă un rău. Iată încă un argument al „trădării” - se va spune. Le face pe plac duşmanilor, iar duşmanii, brusc, îl validează.
Cred, totuşi, că dacă ai „curajul” de a critica pe cineva pentru ce face greşit, trebuie să ai şi curajul de a-l lăuda, atunci cînd procedează cum trebuie. În definitiv, nimeni nu e condamnat să bată cîmpii toată viaţa, după cum nimeni nu trebuie transformat, definitiv, în statuie. Mi se va spune că înclin, dintr-odată, să fiu de acord cu primul ministru, pur şi simplu pentru că face jocul preşedintelui, de care - s-a stabilit - sunt înamorat orbeşte. Asta ar însemna însă, că pînă de curînd, nici adepţii dlui Ponta nu-l susţineau pentru calităţile lui personale, ci doar pentru că era vîrful de lance al cruciadei anti-băsiste. Deîndată ce premierul a schimbat de picior, trecînd de la o politică de front la una a compromisului (adică la politică reală), insul a devenit nefrecventabil.
Dl. Ponta a adus, de curînd, în discuţie, două principii care mi se par esenţiale: 1. A fi atent la valorile şi recomandările Uniunii Europene nu e a fi obedient, nedemn, „căzut în genunchi”, ci a fi realist: a înţelege că nu poţi rămîne într-un club, practicînd o juvenilă disidenţă faţă de regulile clubului, că am vrut cu tot dinandinsul şi am făcut sacrificii ca să intrăm (de bună voie) în acest club şi, mai ales, că buna noastră funcţionare politică şi economică e condiţionată de ceea ce cerem şi aşteptăm de la Bruxelles: ba Schengen, ba investiţii, ba împrumuturi etc. Or dacă ceri, trebuie să şi dai. E o negociere echitabilă. Şi, încă odată, liber consimţită. Cine vrea să devenim „independenţi” trebuie, mai întîi, să ne propună un plan concret de supravieţuire în condiţii de izolare. Coreea de Nord ar putea fi, în această privinţă, un model. 2. Confruntarea politică internă e una din feţele inevitabile ale democraţiei, dar ea nu trebuie să devină un război permanent şi total. E ridicol, dacă nu direct nevrotic, să reduci problematica unei ţări întregi (aflate, totuşi, în criză) la o răfuială personală. România nu e Băsescu, iar guvernarea nu poate avea drept singură ţintă, drept obiectiv prioritar, lichidarea unui singur om. Sunt uimit să văd ce lipsă de imaginaţie - şi, îndrăznesc să spun, de patriotism - dovedesc o sumedenie de politicieni şi gazetari, al căror unic orizont de gîndire, a căror unică sursă de emotivitate, a căror unică „idee” de campanie este Palatul Cotroceni şi nevoia halucinatorie de a realiza un radical cap în gură la adresa locuitorului lui temporar.
Cele două principii de mai sus mi se par sănătoase, raţionale, mature. Avantajul dlui Ponta este că are, ca să zicem aşa, „spaţiu de creştere”. Nu riscă „încremenirea în proiect” întruchipată, deja, într-o variantă tristă, de dl. Crin Antonescu. Evident, dacă dl. Ponta nu va reveni, mîine, la strategiile sale de alalteieri…Salut, prin urmare, decizia primului ministru de a nu fi, pe viaţă, primul ministru al verii lui 2012, ci primul ministru al unei perspective. Pare să fi pornit pe drumul cel bun.
Avem, totuşi, noroc. Închipuiţi-vă că decizia politică ar fi în mîinile virile ale dnei Alessandra Stoicescu, sau în acelea ale unei „vecine” nevricoase cum este dna. Dana Grecu. Am sfîrşi prin a ne scoate ochii unii altora. Spun asta după ce am văzut cu cîtă ţîfnă „competentă” s-au străduit cele două, în cîteva emisiuni, să spele pe jos cu primul lor ministru. Aprige femei! Oare cum fac dacă ai ghinionul să te placă?!
Articol publicat si pe site-ul adevarul.ro.
