De același autor
Nici nu ştii dacă să te mai superi. Unii politicieni spun lucruri atît de enorme, încît devin suspecţi de …inocenţă. O minimă experienţă, un minim instinct de conservare (politică), un mic efort de gîndire strategică ar trebui să le cenzureze, la timp, declaraţiile (prea) spontane. Am prefera să fim scutiţi de asemenea sincope intelectuale, de asemenea comice derapaje. Să luăm două exemple:
1. Domnul Victor Ponta a declarat, de curînd, că, iniţial, a fost împotriva proiectului Roşia Montană, pentru simplul motiv că Traian Băsescu era pentru. Şi că dacă Băsescu era pentru, însemna că proiectul nu putea fi decît rău. Venită de la un prim-ministru, e o declaraţie aproape înduioşătoare în sinceritatea ei. La capitolul ”sinceritate”, Victor Ponta ar merita, în acest caz, premiu cu coroniţă, deşi nu sinceritatea e punctul lui forte. Pe de altă parte, e îngrijorător să afli că, la cel mai înalt nivel, se pot lua decizii importante, nu pe bază de analiză competentă, nu pe bază de consultanţă tehnică, incluzînd experţi, partide parlamentare, exponenţi ai societăţii civile, ci pe bază de duşmănie personală, sau de caft electoral. Dacă ”duşmanul” susţine că trebuie început secerişul, noi hotărîm că secerişul se amînă, ba chiar se suspendă. Fiindcă ce zice duşmanul nu poate fi decît greşit. Lucrurile se pot consuma la nivel de mărunţişuri, dar se poate ajunge - Doamne fereşte! – şi la chestiuni mai gogonate. Dacă, într-o bună zi, cutare politician din cealaltă echipă va proclama că limba română e o limbă latină, ne vom grăbi să decretăm că, în realitate, vorbim slavona. Cei din echipa adversă nu pot avea dreptate, nici dacă spun că ziua e lumină şi noaptea e întuneric. Sunt condamnaţi să bată cîmpii, orice ar pretinde. Asta da înţelepciune guvernamentală, simţ democratic, grijă pentru ţară! N-avem opinii bine cumpănite. Avem reacţii ciufute, spirit de contradicţie, replică gata-făcută, de copil răzgîiat. Şi ca să punem cireaşa pe tort, adăugăm că vrem dialog, că nu mai vrem atmosferă de confruntare, că ne-am săturat de partizanat… Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul nu pot avea nici cea mai mică încredere într-un politician care mărturiseşte, nesilit de nimeni, că e contra unei idei, pentru că vecinul cu care tocmai s-a certat e pentru.
2. Domnul Crin Antonescu ne-a anunţat, zilele trecute, într-un studiou de televiziune, că e la guvernare, dar nu la putere. O foarte virilă probă de impotenţă! A avea în mînă guvernul şi a avea în mînă o majoritate parlamentară de cca 70% sunt, în concepţia dlui Antonescu, nişte mofturi. De ce? Fiindcă nu ”are” şi DNA-ul, ANI, şi Curtea Constituţională. Cu alte cuvinte nu eşti la putere, dacă nu ai toată puterea, dacă nu reuneşti sub sceptrul tău şi legislativul şi executivul şi juridicul. Jos cu Montesquieu! Sus cu Dan Voiculescu! Jos cu separarea (şi independenţa) corpurilor diriguitoare. Ţi se face niţeluş frică. Dacă USL-ul nu are (încă) puterea, cine o are? Cine ne conduce? Băsescu? Înseamnă că omul e un geniu, un personaj miraculos, un magician! Cum altfel, dacă fără guvern, fără parlament, fără ”legitimitate”, domină în continuare scena? Iar dacă nu e el, cine altcineva e marele tartor? DNA-ul şi ANI? Adică ”persecutorii” liberalilor? Dar iată că le-au căzut victime şi de-alde Videanu, sau Ioan Oltean. Nu sună asta a independenţă prea mare? Sau e praf în ochi, ca să ne adoarmă vigilenţa? De fapt, ce vrea să spună dl. Crin Antonescu? Că are idei, dar n-are putere? Că ne conduc ”serviciile”? (adică un fost membru PSD şi un fost liberal?). Că USL-ul n-a fost decît o reţetă conjuncturală pentru vindecarea de băsescită, după care a căzut în desuetudine? Că visează la ”o tiranie ca-n Rusia”? Că nu-l mai iubeşte pe Ponta? Deunăzi, se lăuda că a depăşit statutul de ”candidat” la preşedinţie. E, pur şi simplu, preşedinte. Dar aflăm acum că n-are putere. Mai bine să ştim asta mai devreme, decît prea tîrziu. Liberalii o ştiu? Fapt e că, dacă domnul Crin Antonescu are dreptate, ţara e, în acest moment, neguvernată. Nimeni nu e cu adevărat, ”la putere”, prin urmare nimeni nu poate decide nimic, nimeni nu e vinovat de nimic. Să ne bizuim pe opoziţie? Păi, acelaşi domn Antonescu ne-a mărturisit că, în fond, el e şi şeful opoziţiei. Caz în care puterea sa e fără precedent, căci îmbină calitatea de copreşedinte al alianţei de guvernămînt cu aceea de eminenţă cenuşie a forţelor anti-guvernamentale. Aşa ceva, România n-a avut încă niciodată! Să contemplăm cu uimire situaţiunea şi să sperăm în eternul nostru noroc! Pînă la urmă s-o găsi cineva care să ne convingă că suntem, totuşi, un stat normal. Poate chiar domnii Ponta şi Antonescu, cu condiţia să se dea peste cap, ca în basme, şi să devină inversul a ceea ce sunt…
Articol publicat si pe site-ul romanialibera.ro.
