Cum trebuie să fie un om politic?

Andrei Plesu 14.12.2015

De același autor

Lee Hamilton, jurist american, membru al Congresului vreme de 34 de ani (din partea Partidului Democrat) a încercat să dea răspuns unei întrebări asupra căreia ar trebui să zăbovească, poate, şi politicienii noştri: „Care sunt atributele unui bun om politic?“

 

M-a amuzat să pun faţă-n faţă imaginea ideală propusă ca soluţie la această întrebare, cu realitatea nemăsluită a scenei publice autohtone. Cum ar trebui să fie şi cum este politicianul român?

 

Este de la sine înţeles că un politician adevărat trebuie să fie un bun comunicator. Adică: să fie accesibil, uşor de abordat cînd i se cere un comentariu, disponibil, fără discriminare, dinaintea oricărui interlocutor, capabil să asculte şi să dialogheze, înzestrat cu abilităţi retorice minimale: claritate, cordialitate, umor. La noi, lucuruile sunt mai simple. Politicianul obişnuit nu stăpîneşte decît stilistica discursului vid şi pe aceea a agresivităţii. Or vorbeşte mult şi spune puţin (sau nimic), ori se răsteşte la preopinent, fie el gazetar sau adeversar politic. Cînd mai mulţi politicieni sunt adunaţi laolaltă, vorbesc tare, toţi odată, pe o claviatură restrînsă, de la băşcălie ieftină la injurie groasă. Să precizăm şi că buna cunoaştere a limbii materne nu face parte, pentru „ai noştri“, din calificările obligatorii ale unui bun comunicator.

 

O altă calitate socotită potrivită pentru rolul de parlamentar sau ministru este, după Lee Hamilton, conştiinţa că nu este instalat pe viaţă în postul cu pricina. Mai devreme sau mai tîrziu, va fi inevitabilă o retragere, o ieşire din peisaj. Or, la noi, fiecare demnitar se comportă, aproape candid, ca unul care ne va păstori veşnic. Nu-i dă prin cap că nici el, nici „reţeaua” loialităţilor din jur nu au stabilitatea eternităţii. Vremea contestaţiei, a bilanţului, a evacuării mai mult sau mai puţin blînde nu intră în calculele demnitarului român. Lui nu i se poate întîmpla să fie luat la întrebări. Nu lui! De unde aerul suficient, suveran, impenitent, al comportamentului său. Cînd o păţeşte, are două soluţii: se declară ori victimă politică, ori cotropit de boli drastice, necesitînd tratament imediat şi prelung.

 

Politicianul inteligent – mai spune congressman-ul american – trebuie să renunţe, măcar strategic, dar dacă se poate şi sincer, la ideea că are întotdeauna dreptate. Infailibilitatea afişată non-stop nu convinge. Ba dimpotrivă, te face antipatic. În patria noastră, dimpotrivă, treci de prost dacă „cedezi”, dacă asumi posibilitatea de a fi în eroare. E musai să fii clipă de clipă victorios, îndreptăţit, stăpîn pe situaţie. Incapacitatea de a admite că, uneori, poţi greşi şi că nu e nimic ruşinos în asta coincide şi cu o altă caracteristică a politicianului nostru, în contrast cu portretul ideal sugerat de Lee Hamilton: necunoaşterea limitelor proprii. A limitelor personale şi a limitelor tehnice impuse de funcţia deţinută. E nerealist să crezi că poţi face mai mult decît îţi îngăduie anvergura proprie şi pîrghiile puterii pe care o deţii temporar. Pentru a fi eficient, este, de asemenea, important să ştii bine regulile şi modul de funcţionare a „sistemului” din care faci parte, astfel încît să-l poţi folosi adecvat pentru a-ţi realiza obiectivele. Pe scurt, e esenţial să ştii pe ce butoane ai de apăsat, pentru a atinge rezultatul scontat. La noi, ştiinţa „butoanelor” e departe de a fi sofisticată. Tot ce trebuie să ştii se reduce la o scurtă listă de „relaţii” şi numere de telefon. Reguli? A se slăbi! Nu suntem sclavii lor! Sunt şi ele făcute de oameni ca noi! Scopul scuză mijloacele! Cu asemenea „machiaverlîcuri” nimic nu e imposibil. Cine nu face uz de ele „nu ştie politică”.

 

Nu se prea vorbeşte despre faptul că omul politic trebuie să dispună şi de o bună condiţie fizică, de un rezervor energetic bine garnisit. Trebuie să reziste la stress, să aibă o putere de concentrare promptă şi intensă, să nu se irosească, în timpul mandatului său, în prea multe „angajamente” colaterale. Pe agenda un unui om politic responsabil nu e prea mult loc pentru hobby-uri. În ce mă priveşte, nu-mi plac politicienii-colecţionari (ceasuri, bijuteriii, terenuri, case, maşini, lucrări de artă), sau cei care, hodoronc-tronc, se reped să vadă un meci de fotbal prin străinătăţi, sau să joace handbal, sau să participe la curse de automobil. În asemena cazuri, are loc, de fapt, o răsturnare culpabilă de priorităţi: munca politică e cea care devine un hobby, în vreme ce bunăstarea personală, capriciile private, „pasiunile” centrifugale, „loisir”- ul devin axa mobilizatoare a fiecărei zile.

 

Inutil să adăugăm că lista lui Hamilton şi a oricărui om de bun-simţ include, printre virtuţile obligatorii ale politicianului, onestitatea, credibilitatea, motivaţia profesională autentică. Cu onestitatea stăm…acomodant. (Vorba lui nenea Iancu: „Toţi suntem români…”). Credibilitatea are de a face, din punctul meu de vedere, cu o competenţă dovedită, într-un domeniu sau altul. Cu alte cuvinte, normal este ca, atunci cînd intri în politică, să ai deja în spate un inventar de isprăvi durabile. Trecerea din anonimat direct la instanţă decizională nu e sănătoasă…Cît despre motivaţie, ea trebuie să se susţină prin altruismul spontan al implicării tale publice. Şi pofta de onoruri sau obsesia carierei pot „motiva” aprig efortul de a da din coate, ambiţia de a parveni. Dar dacă vrei să faci politică bună trebuie să ai – „strania” – înclinaţie de a face bine altora. Celorlalţi. Şi să porneşti la drum cu o viziune, adică orientat spre o ţintă utilă şi înarmat cu un instrumentar funcţional. Restul e ”ambîţ” primitiv, mitocănie făloasă, impostură.

 

Dacă e să rezumăm în două cuvinte toate atributele de mai sus, am putea spune că un adevărat om politic nu trebuie să aibă decît două calităţi, necesare, de altfel, în orice meserie: bunătatea şi inteligenţa. Carevasăzică, ţi se cere să-ţi meargă mintea (ceea ce e altceva decît să fii „băiat dăştept”) şi să-ţi placă să ajuţi. Să-ţi ajuţi aproapele, departele, ţara. Să fii un om „ales”, nu doar prin rutina maşinăriei de vot, ci prin fire şi prin uitare de sine. E greu? E uşor? Nu ştiu. Din păcate, privind în jur, mi se pare cvasi-imposibil…

 

Articol preluat adevarul.ro

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22