De același autor
Nu ştiu dacă domnul Traian Băsescu are, la ora actuală, un sfătuitor cinstit şi inteligent. Pe de altă parte, nu ştiu dacă, avîndu-l, l-ar asculta. Dar sfătuitorul cu pricina ar trebui să-i spună apăsat că i-ar prinde bine să facă, măcar pentru şase luni, sau un an, un pas înapoi. Să se abţină. Să accepte o ieşire din scenă elegantă.
Să nu dea mereu impresia că, dacă nu iese la bătaie, se plictiseşte. Să nu se tot justifice, să nu se tot răfuiască, băţos, cu ”urmaşii”, cu instituţiile, cu mapamondul. Să facă o cură de tăcere. Domnul Băsescu se plînge că prea încearcă mulţi să-i compromită mandatul prezidenţial şi că e dator să şi-l apere. Dar dacă spectacolul pe care ni-l oferă e singura lui strategie de apărare şi atac, atunci, nu va mai avea nevoie de detractori. Îşi va torpila mandatul singur. Invers, dacă ar tăcea, am putea regăsi cu toţii, la un moment dat, calmul de a judeca ”epoca Băsescu” sine ira et studio: cu relele, dar şi cu bunele ei. Deocamdată, calmul e suspendat, iar vinovat este, în primul rînd, fostul preşedinte.
Şi totuşi… Am văzut, de curînd, o emisiune de televiziune care mi-a dat senzaţia ca am nimerit, din întîmplare, peste o adunătură de mardeiaşi care îşi dau la gioale printre acareturile unui grajd. Gazetăria devenită caft privat, fără reguli, fără cuviinţă, fără milă. Şi asta sub un ”patronaj” ”ardelenesc”, de la care, orişicît, te-ai aştepta la niţel ştaif, la niţică decentă lentoare. Aş! Scuipăturile, capetele în gură, epitetele groase, grimasa revendicativă, ironiile de bodegă zburau prin ogradă ca nişte muşte înfuriate. ”Antena 3” a încetat, care va să zică, să mai fie, ”inegalabilă”…
În emisiunea cu pricina, un grup de hărţuitori volubili aveau, în sfîrşit, ocazia, să dea de pămînt cu zmeul-zmeilor. Ipochimenul nu mai avea bîrlog, nu mai avea oaste, nu mai era şef! Aşa că pe el, cu toată muniţia din dotare! Evident, nici el nu se lăsa mai prejos (nu-i stă în fire). Dar era încolţit, defensiv, minoritar. Nici legile jurnalismului decent, nici legile unui minim protocol al raportului ”gazdă-invitat” nu mai contau. Conta supremaţia ghiontului, a replicii ”rupătoare”, a ”libertăţii de expresie”. Studioul de televiziune părea să se fi mutat din salonul de primire al casei, din amenitatea sufrageriei, în zona dependinţelor, unde nimeni nu mai ţine seama de ”etichetă”.
Acum, cine erau băieţii curajoşi, ”instanţele” judecătoare? Cu excepţia (cu atît mai surprinzătoare) a domnului Coşea, aveam dinainte cîţiva tineri nervoşi, uniţi, deocamdată, (să nu se supere!) doar prin precaritatea prestaţiei lor profesionale: un grup de debutanţi - mai fragezi, sau mai puţin fragezi - care se străduiesc să-şi facă un nume, dar, dacă se poate, fără muncă reală, fără isprăvi personale consistente: nu acţiune politică notabilă, nu operă – fie ea şi strict ideologică – perceptibilă. Singura lor reţetă: să se dea competenţi în toate (cu ajutorul unor moderatori de la diverse posturi, care nu se mai pot lipsi de ”expertiza” lor), să afişeze o stîngă nărăvaşă (mai curînd de împrumut) şi să atîrne morocănos de trena unor inşi ceva mai ”alcătuiţi” (de-alde Liiceanu, Cărtărescu, Patapievici, Cornea, Pleşu etc). Nu exclud ca unii dintre junii combatanţi să poată încropi mai mult decît atît. Dar asta ar cere oarecare efort şi oarecare ”cuminţenie” intelectuală.
Trec acum la ”adulţii” studioului. De domnul Octavian Hoandră n-am auzit, pînă de curînd, niciodată. Şi nu pare la început de ”carieră”. Am aflat (încercînd să-mi vindec ignoranţa) că se revendică de la doi ”maeştri”: Sorin Roşca Stănescu şi Andrei Marga. (Nu ştiu cît de flatat este dl. Marga de această iananalizabilă vecinătate). În rest e un neobosit emiţător de platitudini, rostite cu un aer ”aşezat”, de clasic în viaţă: îi plac Roma şi Madridul, pentru că se simte acolo ”ca acasă”, îi place cutare scriere a lui Max Frisch, pentru că se identifică, subtil, cu ”eroul” ei. Într-o emisiune îl curtează fin pe Liiceanu, pentru ca, schimbînd studioul, să vorbească, răpit, despre marii gazetari de la ”Săptămîna”. ”Criteriile” lui culturale sunt misterioase şi afişate ca asumare patriotică a tot ce e românesc. Fără ”duşmănii” (dar şi fără discernămînt), fără spirit de gaşcă (dar cu un permanent subton de excepţionalism transilvan). Nu ştiu ce să spun. Poate că omul e cumsecade. Dar ce caută, brusc, în postura de arbitru de idei? Pe ce se bazează? Pe de altă parte, dacă dl. Băsescu ”îl detestă şi ca om şi ca gazetar”, de ce se lasă invitat la o emisiune moderată de el?
Alt caz e cel al unui ”maestru” în devenire: Rareş Bogdan. E, pentru mine, un caz de manual: se ia un gazetar oarecare, dar cu mare (şi încă inocentă) poftă de glorie şi i se dă pe mînă un studiou de televiziune. Băiatul începe potolit, dar - cu unele creşteri de rating şi cu notorietatea consolidată (”te recunoaşte lumea pe stradă”) a vedetei de pe ”sticlă” - prinde aripi pe nesimţite şi ajunge să se creadă un ”ales”, un soi de pedagog providenţial al poporului ”eroic şi martir”. Ţine lungi discursuri înţelepte, ne dăscăleşte, condamnă pe unii, iartă pe alţii, surîde edificat, se bozumflă mustrător, ştie, înţelege, ne salvează! În adîncurile subconştientului său (aici Traian Băsescu a dovedit o neaşteptată dexteritate psihologică), ”concurentul” numărul unu (Mihai Gâdea) îi devine model. Iar ca ”armă” are mereu la îndemînă patriotismul. Nu-şi dă seama că a-ţi încheia toate emisiunile cu fraza „nu uitaţi să iubiţi România!” e a transforma dragostea de ţară în lozincă. Ca aceea care încheie pachetele de publicitate TV: ”Pentru sănătatea dumneavoastră evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi!” N-aş vrea să-l descurajez cu totul pe dl. Rareş Bogdan (nici nu cred că mai poate fi descurajat). Dar, spre binele lui, (dacă îmi permite), ţin să-i atrag atenţia că riscă să o ia razna. N-ar fi primul exemplu. În ultimii ani am văzut o sumedenie de gazetari de televiziune contaminaţi de ceea ce aş numi ”sindromul Petrache Lupu”: în faţa camerei de luat vederi, ei simt cum le clocoteşte în vine ”misiunea”, cum creşte în ei statuia, cum se transformă în megafoane ale neamului şi ale Duhului Sfânt. Puţină modestie, puţină măsură, puţin bun-gust n-ar strica. În definitiv, meseria de gazetar nu are (sau nu ar trebui să aibă) nimic în comun cu aceeea de procuror naţional, de predicator, sau de guru.
