De același autor
Am publicat şi cu alte prilejuri textele de mai jos. Simt nevoia să le reamintesc cititorilor, într-un moment în care trîmbiţele unui patriotism rudimentar, lăutăresc, ţîfnos, au reaprins spiritele. Patriotismul a ajuns să fie un amestec indigest de vorbe lăcrămoase şi încruntături de grotă. Pentru campionii lui, patria nu trebuie „ajutată” decît cu linguşeli şi jocuri de bicepşi.
Ideea că o poţi iubi cu disperare, întristat de relele care o desfigurează (şi care, nu odată, vin din noi înşine) e prea subtilă pentru lătrătorii de paradă, convinşi că a te gudura servil în poala ţărişoarei e modul optim de a o sluji, cînd, de fapt, e un soi de răzgîi mai curînd dezonorant. În general, profesioniştii retoricii patriotarde sunt, mai curînd, oameni fără identitate, incapabili de isprăvi cu adevărat ziditoare şi, tocmai de aceea, dornici să se salveze identificîndu-se cu strămoşi mai făloşi. Gigi luat în sine nu e nimic. Dar Gigi ca „urmaş” al lui Ştefan cel Mare, sau ca verişor al lui Brâncuşi începe să creadă că există…
Am auzit, de curînd, că un parlamentar (anonim pentru mine, ca şi pentru mai toţi compatrioţii săi) s-a gîndit să propună o lege severă împotriva denigratorilor ţării. În cazul în care această lege se va vota, citatele care urmează vor echivala cu o delaţiune. Îmi asum acest risc.
Dimitrie Cantemir: „...dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut (...), iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osîndit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc, decît dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace (...). Din această pricină, vroim să mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda(...). Năravurile bune sînt rare la ei. (...). Trufia şi semeţia sînt muma şi sora lor. (...)... nu cunosc măsura în nimic: dacă le merge bine sînt semeţi, dacă le merge rău îşi pierd cumpătul”. (Descrierea Moldovei, II, Cap.XVII).
Ion Ghica: „...a fost un timp cînd trebuia mare îndrăzneală şi abnegaţiune unui român, ca să cugete naţionalitate şi libertate. (...). Acum lucrurile s-au schimbat. A striga pe toate tonurile, cu vreme şi fără vreme, din gură şi din condei: patrie, libertate, egalitate, independenţă; a incrimina şi a batjocori pe acei care nu trec peste marginile moderaţiunii, a bunei cuviinţe şi a modestiei, a acuza de trădători pe oamenii cei mai devotaţi binelui ţării, a-i trata în mod ireverenţios, a-i lovi şi a-i insulta, nu numai că nu este periculos, dar este glorios şi chiar bănos. (...). Persecutările şi invectivele au rămas partea acelora care nu se suie pe streaşină ca să strige la patriotism, sau care nu se asociază cu acei care practică calomnia şi injuria în favoarea vreunui partid (...). Peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani, poate că s-or găsi publicişti şi istorici care să arate generaţiilor viitoare în ce parte a fost mai multă şi mai adevărată iubire de ţară (...); pînă atunci însă, meritul şi gloria vor fi de partea sbierătorilor şi dibacilor, şi primejdia este mare” (Liberalii de altă dată, scrisoare către Vasile Alecsandri, 1880).
Mihai Eminescu: „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionaliatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale” (Din manuscrise, Opere, vol.IX, p.459-460).
Ion Luca Caragiale: „Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult”.
„Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl.,şcl, - în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moftul...”
„M-am exilat şi atîta tot. Aerul aici [la Berlin, n.m. A.P.] îmi prieşte, sînt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit” (apud I.L.Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, ed. Dan C. Mihăilescu).
Octavian Goga: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală." (Jurnal, 1916, apud Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român).
Emil Cioran: „În România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. N-am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul”
„Nici un român nu se simte personal vinovat (...) dezertînd astfel de la responsabilitatea individuală”. (Schimbarea la faţă a României).
Cele de mai sus sunt doar un crîmpei din imensul inventar de exasperări, dezamăgiri şi apeluri la luciditate oferit de cultura autohtonă. Iubirea adevărată nu are nimic de pierdut cînd e dublată de simţul realităţii. Dimpotrivă.
Articol publicat si pe site-ul adevarul.ro.
