De același autor
Adam Michnik spunea odată că marea lui speranţă după schimbările din 1989 a fost speranţa ca Polonia să ajungă o ţară „plicticoasă”, gri, fără circ, fără suspans, fără surprize. Era un apel la „normalitate”, adică la o aşezare a lucrurilor care exclude spectaculosul, scandalul, bazarul mediatic perpetuu. Firescul trece neobservat. Ca şi sănătatea. Abia ieşirea din această normă a discreţiei semnalează o disfuncţie, un pericol.
România e – şi la acest capitol –„altfel”. Ea reuşeşte performanţa de a fi plicticoasă în ciuda agitaţiei zilnice, în ciuda interminabilei hîrjoane întreţinute de politicieni şi gazetari. Zgomotele de pe scenă sunt, în mod paradoxal, adormitoare! Precaritatea, confuzia, bezmeticeala instituţională, jocul la preţuri mici, băşcălia ne-au devenit o a doua natură. Şi întrucît sosul în care fierbem zilnic e un amestec de dezordine şi meschinărie, ne-am obişnuit să-l socotim subînţeles: nu ne mai miră, nu ne mai sperie, nu ne mai amuză. Ne plictiseşte. Cu alte cuvinte, România se dovedeşte capabilă să facă pînă şi din circ ceva soporific.
Ne excită ceea ce ar trebui să ne plictisească şi ne plictiseşte ceea ar trebui să ne tulbure.
Ca spectator şi ca cetăţean, mă declar plictisit. Plictisit de cît de previzibilă este „noutatea” cotidiană. Aceleaşi portrete pe ecranele televizoarelor, aceleaşi opinii repetate pînă la manie, aceleaşi tabere, aceleaşi hărţuieli de cartier. Toţi liderii politici se întrec în „aroganţe”, sarcasm provincial, ironii mărunte. Atît au înţeles: că a face politică e a da mici spectacole de divertisment, „a te rupe în figuri” atîrnat de beregata adversarului. Preşedintele dă cu tifla, premierul dă şi el cu tifla, useliştii se zbenguie la putere împingîndu-i pe pedelişti la mantinelă, pedeliştii îşi administrează steroizi pentru a sfîşia cravata useliştilor. Toţi se ceartă cu toţi şi de o parte, şi de alta. Dar e o hărmălaie mediocră, născătoare de somnolenţă. E ca şi cum ai ajunge să moţăi la un meci de box. Asistăm, de fapt, la un nevindecabil delir de repetiţie. Ne excită ceea ce ar trebui să ne plictisească şi ne plictiseşte ceea ar trebui să ne tulbure.
Singurii care nu se plictisesc niciodată par să fie protagoniştii înşişi ai show-ului cotidian. Ponta are mereu un aer de suspectă bună-dispoziţie, Antonescu e mereu sigur pe locvacitatea lui fadă, Băsescu pendulează, băiat de băiat, între discursul şugubăţ şi încruntătura de front. I-aş întreba pe fiecare din ei, ca şi pe alţi „prestatori” ai gargarei publice, pe analiştii de cabaret, specialişti în bîtă şi deriziune, pe editorialiştii morocănoşi (printre care, uneori, mă prenumăr): băieţi, nu v-aţi plictisit? Nu vreţi să şi trăiţi niţel în mod autentic? Nu vreţi să şi gîndiţi niţel (cu tot alaiul de îndoială, tatonare prudentă, coerenţă şi onestitate pe care gîndirea adevărată îl presupune)? Nu vreţi, măcar o dată pe an, să vă întrebaţi, sincer, dacă chiar sunteţi ceea ce credeţi şi ceea ce vă spun alţii că sunteţi? Nu vreţi să luaţi notă de faptul că sunteţi neînsemnaţi şi, ca toată lumea, trecători? Întrebări asemănătoare aş pune şi legiunilor de comentatori de pe forumuri, care îşi irosesc zilele şi, poate, înzestrările, reacţionînd prompt şi abundent la neantul din jur. Nu se poate trăi, clipă de clipă, din ură şi fleac.
„Măcar nu ne plictisim!” – spune, uneori, cîte un român exasperat de brambureala generală. Ba ne plictisim! Ne plictisim de prea mult senzaţional de duzină, de prea multă „culoare” locală, de prea mult tapaj ieftin. Ne plictisim de prea multă zbînţuială fără rost. Avem nevoie de un pic de gri restaurator. Avem nevoie de o porţie de plictiseală adevărată, calmă, tăcută, întremătoare ca un somn bun.
Articol publicat si pe site-ul adevarul.ro.
