Polonia și Ucraina. Memorii ireconciliabile

La 26 mai, în ajunul zilei Forțelor de operațiuni speciale, Volodimir Zelenski a semnat un decret de rutină: Centrul separat de operațiuni speciale „Nord” primea numele onorific „al Eroilor UPA” (Ukraïnska povstanska armiia, Armata Insurecțională Ucraineană). La Kiev, gestul a trecut aproape neobservat. Asemenea denumiri sunt propuse de militarii unităților, iar președintele le aprobă; Zelenski a semnat zeci de decrete de acest fel de la începutul invaziei. La Varșovia, decretul a declanșat cea mai gravă criză în relațiile polono-ucrainene de după 1991. Cele două lecturi ale aceluiași act spun deja aproape totul despre natura conflictului.

 O înțelegere tacită care a expirat

Pentru a înțelege de ce o formalitate a devenit casus belli simbolic, trebuie pornit de la o înțelegere nescrisă. Potrivit Evropeiska Pravda, la începutul lui 2022 Andrzej Duda și Zelenski conveniseră tacit ca Kievul să evite glorificarea oficială a figurilor UPA asociate cu masacrele din Volînia, iar Varșovia să nu ceară condamnarea în bloc a mișcării naționaliste ucrainene. Înțelegerea a funcționat cât a durat solidaritatea fără condiții din primii ani de război. Alegerea lui Karol Nawrocki a schimbat datele problemei. Fostul șef al Institutului Memoriei Naționale își încheiase campania la Domostawa, în fața monumentului care înfățișează un copil polonez străpuns de o furcă în formă de trident. Declarase încă din ianuarie 2025 că nu vede Ucraina nici în UE, nici în NATO înainte de rezolvarea „chestiunilor civilizaționale”. Apoi a depus în Sejm un proiect care asimilează „banderismul” cu nazismul și comunismul. La Kiev, concluzia a fost că vechea înțelegere nu mai obligă pe nimeni. Presa poloneză a căutat totuși motive mai sinuoase. A vorbit despre o diversiune față de scandalul de corupție în care e implicat Andrii Iermak, fostul șef al Biroului prezidențial, despre stimularea mobilizării în vestul țării sau despre voturile partidului lui Petro Poroșenko în Rada. Privite de la Kiev, aceste ipoteze par fanteziste, dar faptul că au dominat dezbaterea varșoviană spune mult despre neîncrederea acumulată.

În Polonia, reacția a pornit de la dreapta. Przemysław Czarnek a vorbit de „ingratitudine extremă”, Jacek Sasin a cerut revizuirea relațiilor, iar Leszek Miller a cerut primul retragerea Ordinului Vulturului Alb, conferit lui Zelenski în 2023. Nawrocki a preluat tema abia a treia zi, dar în forma cea mai dură: Ucraina nu ar fi „pregătită mental” pentru familia europeană. A pus retragerea ordinului pe agenda consiliului ordinului și a anunțat-o la 19 iunie, cu precizarea că decizia nu e îndreptată împotriva poporului ucrainean. Reacția Kievului a fost la fel de personalizată. Fostul director al Institutului Memoriei, Volodîmîr Viatrovîci, a observat că decretul lui Zelenski nu privea Polonia, în vreme ce gestul lui Nawrocki îl lovea direct pe șeful statului ucrainean. Zelenski a trimis decorația înapoi a doua zi, prin poștă. Au urmat ministrul de Externe, Andrii Sibiha, șeful Biroului prezidențial, Kirilo Budanov, ambasadorul Vasil Bodnar și trei foști președinți, care și-au returnat, la rândul lor, distincțiile poloneze. Sibiha a anunțat că Ucraina va „oglindi” orice pas neprietenos. Budanov, întors dintr-o vizită rece la Varșovia, a declarat că Ucraina nu a acceptat ultimatumul Rusiei și nu va accepta nici ultimatumuri poloneze. A fost cel mai abrupt limbaj folosit de Kiev față de un aliat de la începutul invaziei. Câteva săptămâni, avionul lui Zelenski a decolat spre Occident de la Chișinău, nu de la Rzeszów.

Episodul are și o logică de politică internă poloneză. Retragerea ordinului i-a permis lui Nawrocki să-l pună pe Donald Tusk într-o dilemă: dacă îl susținea, îi dădea dreptate președintelui; dacă îl critica, devenea țintă pentru acuzația de lipsă de reacție față de „banderiști”. Totodată, Nawrocki a mutat centrul de greutate al dreptei spre ucrainoscepticismul Konfederației, chiar cu prețul stânjenirii PiS, partid care furnizase Ucrainei cel mai mult armament. Calculul a fost validat de opinia publică: 52% dintre polonezi au aprobat retragerea ordinului, doar 24% s-au opus. Tusk însuși și-a înăsprit tonul în câteva zile. A pornit de la avertismentul că acela care se ceartă pe trecut pierde viitorul și a ajuns la ideea că Ucraina a creat problema, deci trebuie să o rezolve, altfel în relație vor decide „nu empatia, ci afacerile dure”.

Războiul memoriei

Criza din vară nu a fost un accident de protocol, ci ciocnirea a două memorii naționale care s-au închis una față de cealaltă exact în anii în care cele două state au devenit cele mai apropiate. Pentru Ucraina, UPA este armata care a luptat pe două fronturi, împotriva lui Hitler și a lui Stalin, și care a continuat rezistența antisovietică până în anii ‘50. Mitul acesta rimează perfect cu războiul de azi. Steagul roșu-negru apare pe mormintele militarilor căzuți pe front, iar sondajele arată că aproximativ trei sferturi dintre ucraineni au o atitudine pozitivă față de Bandera, de neconceput acum un deceniu. Pentru Polonia, UPA este organizația care a exterminat, în 1943–1944, populația poloneză din Volînia și Galiția de Est: între 80.000 și 100.000 de victime după istoriografia poloneză, iar actualul șef interimar al IPN vorbește de 130.000. Sejmul a calificat masacrele drept genocid în 2016, iar mii de victime zac încă în gropi comune fără mormânt.

Istoricii nu pot rezolva disputa în locul politicienilor. Acceptă cu toții că uciderea civililor a fost crimă de război, indiferent de naționalitatea victimelor și a făptașilor, dar acordul se oprește aici. Majoritatea istoricilor ucraineni văd în Volînia un război polono-ucrainean în interiorul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ei invocă politica antiucraineană a Poloniei interbelice, represaliile Armiei Krajowe, acțiunea „Wisła” și o posibilă implicare a serviciilor sovietice, iar cifrele poloneze le consideră umflate. Ei amintesc și că unități ale Armiei Krajowe care au ucis civili ucraineni sunt cinstite azi în Polonia drept eroi naționali, fără ca Kievul să facă din asta un incident diplomatic. Paradoxul e că disputa păruse închisă de mult: Leonid Kucima și Aleksander Kwaśniewski își ceruseră reciproc iertare, iar în 2023 Duda și Zelenski aprindeau împreună lumânări în catedrala din Luțk. Oleksandr Alfiorov, șeful Institutului ucrainean al Memoriei Naționale, contestă existența ordinului lui Roman Șuhevici de exterminare a polonezilor și numește Volînia un element al „marii narațiuni” poloneze. Istoricii polonezi resping orice simetrie. Wojciech Konończuk, directorul Centrului de Studii Răsăritene (OSW), scrie că represaliile poloneze nu au avut caracter de stat și au fost incomparabil mai mici. Simbolul neputinței științei este de-a dreptul cronologic: congresul istoricilor polonezi și ucraineni de la Baranów Sandomierski s-a încheiat în mai într-o atmosferă excelentă, iar decretul „Eroii UPA” a venit trei săptămâni mai târziu.

Există totuși nuanțe care contează mai mult decât proclamațiile. Grzegorz Motyka, cel mai important istoric polonez al Volîniei, admite că acest cult popular al UPA, născut în război, nu are tentă antipoloneză. Problema, spune el, este consacrarea lui prin decret prezidențial. Konończuk, critic dur al politicii memoriei de la Kiev, le cere și polonezilor să înțeleagă că ucraineanul obișnuit cinstește UPA pentru lupta cu sovieticii, nu pentru 1943, despre care știe foarte puțin. De partea cealaltă, Iaroslav Hrîțak observă că în Polonia Volînia a devenit mit fondator abia în ultimul deceniu și avertizează că, atunci când politicienii se apucă de istorie, urmează probleme mari. Tot el a cerut, cu ani în urmă, ca Ucraina să recunoască epurările etnice comise de Organizația Naționaliștilor Ucraineni și de UPA. Dar aceste voci nu fac politica. Fiecare tabără aude în propunerile celeilalte o provocare. Polonezii spun că Ucraina are destui eroi și nu trebuie să-i aleagă tocmai pe aceștia. Ucrainenii spun că nu e momentul să discute despre morții de acum 80 de ani când copiii lor mor azi.

Aici se află miezul asimetriei. Kievul spune „după război”, iar Varșovia răspunde că, dacă ar asculta Kievul, momentul potrivit nu ar veni niciodată. Un înalt responsabil polonez rezuma pentru BBC frustrarea a trei decenii: tema a fost ridicată pe vremea lui Kwaśniewski și a lui Duda, iar Kievul a amânat-o mereu, convins că Polonia va uita, în timp ce cultul UPA creștea. Criza din vară a avut însă și un efect lămuritor. Kievul a înțeles că pentru Varșovia chestiunea nu e negociabilă, iar Varșovia a înțeles că presiunea frontală asupra unei națiuni în război produce rezistență, nu concesii. Din această dublă lecție s-a născut încercarea, din toamnă, de a gestiona conflictul fără a pretinde că îl poate rezolva.