Șanse mici ca presiunile lui Trump să-l îngenuncheze pe Zelenski

Puține săptămâni din cei aproape cinci ani de război au fost atât de dense și, în același timp, atât de sărace în rezultate ca acelea scurse de la 9 octombrie încoace. Washingtonul a produs zilnic știri, anunțuri, postări cu majuscule pe Truth Social, iar diplomații americani au zburat de la Miami la Oslo și de la Oslo la Sankt Petersburg. Bilanțul? Pacea nu e mai aproape, armistițiul nu există, iar singurul actor care a făcut concesii reale a fost Ucraina. Merită reconstituit firul evenimentelor, pentru că el spune mai mult despre șansele „păcii lui Trump” decât orice declarație.

Pe 9 octombrie, două zile după ce Putin împlinise 74 de ani, Trump a anunțat, după o convorbire telefonică cu liderul de la Kremlin, „acordul diesel”: Trezoreria a emis o licență generală, valabilă până pe 7 aprilie 2027, care permite importul de motorină rusească. Promisiunea era ca prețurile să scadă „rapid, în ritm record”. Cifrele s-au opus. Prima tranșă, de vreo 2,25 milioane de barili, acoperă mai puțin de o zi de consum american, iar SUA sunt exportator net de motorină. Rusia însăși interzisese exportul de motorină în iulie, după ce dronele ucrainene scoseseră din funcțiune, potrivit estimărilor de la Kiev, peste 40% din capacitatea ei de rafinare. Moscova vinde, de fapt, motorina de vară, pe care oricum n-o mai poate folosi iarna.

Acordul nu era despre motorină. Era despre alegerile de la jumătatea mandatului. Cu motorina la peste 6 dolari galonul și cu un rating de 30%, Trump caută un vinovat. Războiul cu Iranul, început în februarie, care a dat peste cap livrările din Golf, nu putea fi vinovatul. Ucraina, care lovește rafinăriile rusești, poate. Ironia e greu de ratat: președintele care critica Europa de la tribuna ONU pentru că mai cumpără energie rusească a devenit el însuși client al Kremlinului.

Detaliul cel mai grăitor e altul. Delegația ucraineană se afla la Miami, la invitația lui Witkoff, când Trump a făcut anunțul. Kievul a aflat cu o oră înainte. „Echipa noastră a fost folosită ca paravan”, a spus Zelenski. A doua zi, Trump a sugerat că Ucraina are nevoie de „un nou lider capabil să încheie un acord”. Este exact teza lui Putin despre „ilegitimitatea” lui Zelenski, preluată cuvânt cu cuvânt.

Zelenski a răspuns cu o mișcare inteligentă. În loc să riposteze, a oferit un armistițiu energetic reciproc: Ucraina oprește loviturile asupra rafinăriilor dacă Rusia încetează atacurile asupra sistemului energetic ucrainean. A adăugat „oferta de alegeri”, cu condiția unor 60 de zile de încetare totală a focului. În aceeași zi, 11 octombrie, Trump a anunțat triumfal „armistițiul energetic”, „cu efect imediat”, acceptat, chipurile, de ambele părți. Kievul a aflat din presă.

Ucraina a respectat pauza trei zile. Rusia nu a respectat-o nici trei ore. Termocentralele din jurul Kievului au fost lovite, sute de mii de oameni au rămas fără curent, peste o sută de civili au murit într-o săptămână. Pe 15 octombrie, Zelenski a declarat pentru Financial Times: „Interdicția e ridicată. Ne-a ajuns”. Între timp, potrivit aceluiași interviu, americanii amenințaseră că vor limita schimbul de informații dacă loviturile continuă, iar apoi au pus golul pe seama unei „erori tehnice”.

Pe 16 octombrie, într-o vineri seara, Trump a suspendat prin ordin executiv sancțiunile și tarifele prevăzute de legea Graham, pe care o semnase el însuși la jumătatea lui septembrie. Motivul invocat: „Interesul național”. În paralel, timp de aproape două săptămâni, viteza Starshield, varianta militară a Starlink, a fost limitată, iar interceptoarele ucrainene de drone pierdeau conexiunea peste 160 km/h. Nimeni nu și-a asumat restricția. Casa Albă neagă, Musk a dat vina pe Ucraina. Pe 24 octombrie, după ce Trump, potrivit Wall Street Journal, l-a sunat pe Musk, restricția a fost ridicată. Între timp, potrivit lui Zelenski, Ucraina și-a epuizat aproape complet rachetele Patriot, iar livrările deja plătite așteaptă aprobarea Pentagonului.

Motorina, sancțiunile, informațiile, comunicațiile prin satelit, rachetele antiaeriene, toate pârghiile americane au fost folosite într-o singură lună, și toate împotriva Kievului. Asupra Moscovei, niciuna.

Câteva zile mai târziu, la Oslo, Zelenski a discutat cu emisarii americani, flancat de premierul norvegian Jonas Gahr Støre, de președintele finlandez Alexander Stubb și de reprezentanți ai UE și ai NATO. Mesajul european era limpede și, cred, adresat mai mult SUA decât Rusiei: nu-l lăsăm pe Zelenski singur cu voi. Americanii au venit cu un mecanism în două părți: garanții de securitate, integrare europeană și reconstrucție pentru Ucraina, respectiv un „cadru de negociere” cu Rusia, care ar include o nouă arhitectură de securitate între Rusia și Europa, precum și „cooperare economică postbelică”.

Această cooperare înseamnă reluarea tranzitului de gaz rusesc prin Ucraina, eventual repunerea în funcțiune a firului intact din Nord Stream 2, deblocarea unei părți din activele înghețate ale Băncii Centrale a Rusiei sub control american. Europenii au refuzat. Un acord pe gaz poate consolida o pace încheiată, dar nu o poate cumpăra. Pentru Putin, gazul ar fi doar cireașa de pe tortul capitulării Ucrainei.

A doua zi, Witkoff era la Sankt Petersburg. Trei ore cu Putin la Palatul Konstantin, mulțumiri pentru „acordul diesel”, eliberarea unui prizonier american, iar la final, o formulă care va rămâne în istoria diplomației: Putin ar fi un „umanist”. Să ne amintim că, în aceeași săptămână, o fetiță de un an murea, alături de mama ei, într-un parc din Harkov, lovită de o dronă rusească. Iuri Ușakov a rezumat apoi poziția Kremlinului cu o franchețe aproape jignitoare: în propunerile europene și ucrainene „n-a fost mare lucru util”, iar negocierile trilaterale ar putea fi reluate „în a doua decadă a lui noiembrie”. Adică după alegerile americane.

Data nu e întâmplătoare. Pe 3 noiembrie, americanii aleg un nou Congres, care se instalează la 3 ianuarie. Dacă democrații câștigă Camera, Congresul poate încerca să disciplineze o politică externă care a devenit un șir de improvizații aiuritoare marca Trump. Putin vrea să știe cu cine negociază și cât mai valorează promisiunile lui Trump. Până atunci, nu are niciun motiv să se grăbească. Presiunea americană s-a îndreptat spre Kiev, sancțiunile au fost suspendate, motorina se vinde, miliarde sunt așteptate la buget.

Pe front, lucrurile nu arată la fel de bine pentru Kremlin pe cât pretinde propaganda. La 16 octombrie, Gherasimov îi raporta lui Putin cucerirea Dobropilliei, ultima aglomerare industrială din Donbas înainte de câmpia deschisă a regiunii Dnipropetrovsk. Ucrainenii au verificat fizic locurile din clipurile rusești și nu au găsit inamicul acolo. Unele dintre imagini purtau urme de editare cu inteligență artificială. Este al treilea raport de acest fel în câteva luni, după Kupiansk și Sviatohirsk. Fie Statul-Major rus își minte comandantul suprem, fie comandantul suprem vrea să fie mințit, pentru a avea ce pune pe masă în fața americanilor.

Economia rusă dă și ea semne de oboseală. Veniturile din petrol și gaze au scăzut cu aproape un sfert în 2025 și cu încă 17% în primele nouă luni ale acestui an, iar Rusia trece prin cea mai gravă criză a combustibilului din ultimii ani. O parte a elitei de afaceri e îngrijorată, alta se îmbogățește. Războiul se va încheia când Kremlinul va considera că prețul a devenit prea mare. Acel moment nu a venit încă.

Există un precedent instructiv. Potrivit unei anchete de presă recente, la începutul lui 2023, printr-un canal neoficial deschis de doi oameni de afaceri americani și de Matthias Warnig, fostul șef al Nord Stream AG, lui Putin i s-a pus pe masă un plan de înghețare a conflictului. Putin l-a citit rând cu rând și părea dispus să accepte linia frontului, cu condiția ca Ucraina să nu intre în NATO. Planul a picat, contraofensiva din vara lui 2023 a eșuat, iar cerințele lui Putin au crescut. Lecția mi se pare simplă: Putin negociază atunci când crede că va pierde și ridică miza atunci când crede că va câștiga. Acum crede că va câștiga, nu pe front, ci la Washington.

Planul care circulă în aceste zile, potrivit scurgerilor de presă, ar cere Ucrainei retragerea din restul regiunii Donețk și renunțarea la NATO, iar Europei, reluarea cumpărăturilor de energie rusească. Kievul nu-l poate accepta fără să-și pună în pericol propria existență, iar Europa nu are niciun motiv să-l accepte. Sondajele arată că ucrainenii ar susține un armistițiu pe actuala linie a frontului, dar resping cererile Kremlinului. Zelenski a acceptat de mai multe ori încetarea necondiționată a focului. Putin nu a acceptat-o niciodată.

Așadar, care sunt șansele ca presiunea lui Trump să ducă la pace? În forma actuală, aproape nule, pentru că presiunea nu e pusă pe cine trebuie. Un armistițiu e posibil doar dacă Washingtonul își schimbă ținta: dacă întoarce împotriva Moscovei pârghiile pe care le-a folosit împotriva Kievului, sancțiunile, livrările de arme, informațiile. Nimic nu indică însă că Trump o va face înainte de 3 noiembrie. După aia, totul depinde de cât de slăbit va ieși din alegeri.

Până atunci, Ucraina trebuie să treacă printr-o iarnă grea, cu sprijin european și cu ce i-a mai rămas din cel american. Dacă rezistă, iar ucrainenii au dovedit de prea multe ori că știu să reziste, primăvara poate aduce o altă ecuație. Războaiele de acest fel nu se termină cu o semnătură la un summit spectaculos, ci atunci când agresorul ajunge la concluzia că nu mai poate câștiga. //