Scenarii în relațiile româno-ruse

Venirea lui Trump la Casa Albă și abandonarea liniei dure în relația cu Moscova a redeschis discuția despre Rusia, văzută ca o amenințare la adresa securității României.

Armand Gosu 07.02.2017

De același autor

 

 

Alegerea lui Donald Trump a surprins întreaga lume. Mai ales în țările de pe flancul estic al NATO, de la Baltica la Marea Neagră, care se simt amenințate de Rusia, alegerea lui Trump este privită cu îngrijorare. Nu doar stilistica surprinzătoare a liderului de la Casa Albă derutează opinia publică din aceste țări, cât declarațiile prietenoase despre Rusia și președintele ei, Vladimir Putin. Țările Baltice, aflate în prima linie, dar și Polonia sau România privesc Statele Unite drept garant al securității. Acum, însă, cu un președinte care critică serviciile secrete ale țării sale și-l laudă pe liderul de la Kremlin, care vede în NATO o organizație depășită și ineficientă sau consideră SUA la fel de imorale precum Rusia, cum a făcut-o într-un interviu recent la Fox News, oamenii politici și militarii din Europa Centrală se întreabă dacă se mai pot baza pe Statele Unite, iar apartenența la Alianța Nord-Atlantică și chiar Parteneriatul Strategic le mai garantează securitatea. Președintele Trump generează nu doar confuzie, ci subminează ordinea wilsoniană, care a asigurat pacea, securitatea și prosperitatea mai bine de o jumătate de secol.

 

Dintre țările flancului estic, România este cea mai aproape geografic de Peninsula Crimeea, anexată de Putin, și estul Ucrainei, destabilizat de Rusia. Nu întâmplător, pentru majoritatea experților, cea mai mare amenințare la adresa securității este apariția Rusiei la nordul Deltei Dunării, în regiunea Odessa, ca vecin la granița de est a NATO și UE. Cum singură România nu poate face față acestei amenințări, în condițiile semnalelor privind o posibilă dezangajare a SUA în regiune, elita politică de la București are în față puține opțiuni. Cea mai importantă: identificarea unui nou aliat, care să garanteze securitatea, integritatea și independența României, în condițiile reorientării priorităților de politică externă și apărare americane. Iar pentru a câștiga timp și reduce riscurile, Bucureștiul va încerca să încălzească relațiile cu Budapesta și Moscova. Nimic nou, în istorie s-au mai înregistrat astfel de momente. Nici măcar “axa Budapesta - Moscova” nu e nouă.

 

Însă, nu este deloc evident că România are alternativă la NATO și Parteneriatul Strategic cu SUA. Ce poate face atunci, altceva decât să mizeze pe norocul ei proverbial?!

 

Chiar dacă ar consuma resurse intelectuale și umane, diplomația românească tot n-ar reuși mare lucru în relația cu Rusia în 2017. În primul rând, din cauza unui pasiv negativ al ultimelor două decenii și jumătate. La care se adaugă o dificilă moștenire istorică: disputa teritorială, o mare parte din Republica Moldova, dar și părți din Ucraina, la care au trecut teritoriul Basarabiei și al nordului Bucovinei după anexarea din 1940; tezaurul României depus la Moscova în 1916-1917 și nerecuperat integral; satisfacție morală prin condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop (1939). Disputa teritorială n-a fost asumată oficial de București, iar Ucraina și Republica Moldova au fost recunoscute de România în granițele de la 1991, momentul destrămării URSS, confirmându-se astfel frontierele trasate de Stalin. Doar câteva organizații, mici, dar foarte vocale, mai contestă astăzi frontierele estice ale României, propunând o agendă revizionistă. Al doilea dosar: tezaurul României a fost menționat într-o scrisoare comună încheiată de miniștrii de Externe, odată cu semnarea tratatului politic de bază la 4 iulie 2003. Problema a fost expediată istoricilor și arhiviștilor, pentru care s-a format o comisie unde se discută probleme controversate din istoria relațiilor bilaterale. Comisia s-a întrunit de trei ori, ultima dată la Sinaia, în martie 2016. Pactul dintre Hitler și Stalin a fost menționat tot în scrisoarea miniștrilor de Externe, în oglindă cu campania antisovietică a mareșalului Ion Antonescu. În mod straniu, textul scrisorii nu stabilește o relație cauzală între cele două evenimente.

 

Să ratezi trei ținte din trei este o performanță greu de explicat. Și alte țări foste socialiste au avut dosare sensibile moștenite din istoria comună, însă le-au gestionat într-o altă manieră.

 

 

Mereu în contratimp

 

În ultimii 27 de ani, mai toți pașii Bucureștiului au fost în contratimp cu evoluția generală. Astfel, în aprilie 1991, România semna tratatul de prietenie și bună vecinătate cu o Uniune Sovietică care s-a prăbușit peste doar câteva luni. Atunci, în 1992-1993, când Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia negociau și semnau tratate politice de bază, relațiile dintre București și Moscova traversau o gravă criză pe fondul războiului din Transnistria. Când Bush jr. se uita cu admirație în sufletul lui Putin, Băsescu dădea cu bățul în Marea Neagră, „lac rusesc“. Iar când țările Europei Centrale începeau „reset“-ul în relația cu Rusia, urmând modelul lui Obama, Bucureștiul și Moscova erau în febra expulzărilor de diplomați și înregistrau un maxim istoric de tensiune în relația bilaterală. Tocmai în perioada de deschidere politică a Kremlinului, în mandatul președintelui Medvedev, s-au produs cele mai multe expulzări, de o agresivitate fără precedent (mai 2009, august 2010).

 

Relația bilaterală s-a dezghețat abia după venirea la putere a unui nou guvern, condus de Victor Ponta în 2012. Tot atunci se întorcea la Kremlin și Putin, pentru un al treilea mandat. Îndată au crescut nivelul și intensitatea contactelor bilaterale. În mod paradoxal, în vreme ce relațiile Rusiei cu SUA și statele UE se răceau, iar ambasadorii occidentali erau agresați fizic pe străzile Moscovei, guvernul de la București lucra la relansarea relației bilaterale. Ca de obicei, România era în contratimp. În pregătirea vizitei lui Ponta la Moscova, programată pentru vara 2014, ministrul de Externe Titus Corlățeanu face, în iulie 2013, o vizită neobișnuit de lungă, de două zile și jumătate în capitale Rusiei, calificată de gazde drept „istorică“. Ministrul Serghei Lavrov anunța începutul unei noi etape în relațiile bilaterale. În ultimul moment, însă, ocuparea și anexarea Crimeei, sancțiunile internaționale au obligat puterea de la București să se replieze și să urmeze politica aliaților din UE și NATO. După bâlbâielile din primele luni, diplomația românească a primit în plic liniile roșii de la Bruxelles: nerecunoașterea anexării Crimeei de către Rusia și menținerea sancțiunilor impuse Rusiei, până la evacuarea Crimeei și retragerea din Donbass.

 

 

Deveselu nu încurcă

 

În ultimii doi ani, după izbucnirea crizei, România a fost prea puțin prezentă în discursurile publice ale președintelui Putin sau ministrului de Externe Lavrov. De fapt, România nu este considerată la Moscova un actor autonom pe scena internațională, cu care Rusia să negocieze. Referirile la ea au privit mai ales sistemul antirachetă american, preluat sub umbrelă NATO la Summitul Alianței de la Varșovia (iulie 2016). Potrivit Kremlinului, din cauza sistemului antirachetă de la Deveselu, care perturbă echilibrul strategic, România a devenit o țintă legitimă pentru Rusia. În condițiile reamenajării raporturilor ruso-americane, chiar dacă SUA ar renunța la ultimul pilon, din Polonia, este puțin probabil, dar nu imposibil ca Washingtonul să abandoneze structura deja funcțională de la Deveselu, măcar și pentru faptul că, juridic, aceasta este în gestiunea NATO. Deveselu este o resursă de negociere a SUA în raporturile cu Rusia, care sporește valoarea strategică a României, doar prin faptul că pe teritoriul ei se află instalat scutul. În mod paradoxal, câtă vreme România nu este un actor autonom care să-și promoveze o agendă proprie, ci doar își adaptează agenda externă în funcție de raportul de forțe general și regional, Deveselu este o garanție că reamenajarea ruso-americană nu va lăsa România în afara acestui proces, iar Bucureștiul are o pârghie, singura deocamdată, de influență la Washington, prin Pentagon.

 

Pentru viitorul relației București-Moscova decisivă va fi atitudinea noii administrații de la Washington față de Rusia și măsura în care președintele Trump va confirma disponibilitatea de a încheia noi aranjamente globale de securitate cu liderul de la Kremlin. Însă nimeni la București nu pare să ia în calcul scenariul retragerii americane din România, cu atât mai mult cu cât instalațiile scutului antirachetă de la Deveselu sunt considerate o investiție pe termen lung. La fel și facilitățile militare de la baza aeriană Mihail Kogălniceanu, din apropiere de Constanța.

 

 

Agende politicianiste

 

Mai dificile sunt obstacolele interne în calea unei relansări a relațiilor dintre București și Moscova. Orice discuție publică pe tema raporturilor cu Rusia a generat mari emoții și a polarizat electoratul. Se poate identifica un curent rusofob mai vechi, de secol XIX, componentă a conștiinței naționale românești, care a căpătat aspecte rasiste în național-comunism, în ciuda faptului că trupele sovietice au fost retrase din România în 1958, limba rusă scoasă din școli, iar Kremlinul n-a avut nici o vină pentru criza economică și socială dramatică în care Ceaușescu a aruncat România în anii 1980. După decembrie 1989, opoziția a acuzat Frontul Salvării Naționale, condus de Ion Iliescu, predecesorul Partidului Social Democrat de astăzi, că este legat prin fire nevăzute de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice al lui Mihail Gorbaciov. Până astăzi, n-a existat campanie electorală în care PSD să nu fie acuzat de legături nepotrivite cu Rusia. De vreme ce n-au fost produse probe indubitabile ale acestei legături, atacurile par a fi fost prețul plătit pentru faptul că social-democrații au încurajat dialogul cu Rusia, în vreme ce partidele de dreapta au cerut „satisfacție morală“, „gesturi reparatorii“ din partea Moscovei pentru acțiuni sovietice care au prejudiciat interesele României în trecut.

 

Din cauza sensibilității opiniei publice, contactele la nivel de lucru sunt menținute într-o zonă de penumbră, tocmai pentru ca scandalurile de presă, care-s ușor de pornit pe orice subiect privește Rusia, să nu împiedice realizarea unor proiecte. Din păcate, această situație privează establishmentul din România de dezbateri seriose asupra oportunității semnării unor documente sau colaborării pe unele dosare. Există o lungă tradiție a secretomaniei în relația cu Moscova, de la tratatul semnat în aprilie 1991 de Iliescu și Gorbaciov, până la discreția desăvârșită cu care a fost inaugurat Centru Rus de Știință și Cultură, la 15 mai 2015, într-un sediu somptuos, la circa 100 de metri de sediul Guvernului României.

 

 

Altfel despre relația economică

 

Argumentul principal al celor care militează pentru dezvolvarea relațiilor româno-ruse este deficitul mare din balanța comercială. Lucrurile, însă, nu sunt deloc dramatice, România are o situație mult mai bună decât statele din jur, în primul rând datorită faptului că nu depinde de importul resurselor energetice din Rusia. Despre investițiile rusești în România se vorbește puțin sau deloc. Oficial, sunt circa 100 de societăți mixte, cu important capital rusesc. În diversele etape ale privatizărilor din România, industriașii ruși au făcut achiziții consistente în siderurgie, metalurgie neferoasă, industria chimică, rafinării, utilaj petrolier. Mari companii rusești sunt prezente în România, de la Lukoil, Gazprom, Russkij Aliuminij, TMK etc. Oficial, investițiile rusești se cifrează la peste 2 miliarde $ US. Lukoil și Gazprom Nefti au împreună circa 450 de stații de alimentare cu carburanți și mai multe contracte de concesiune și exploatare a hidrocarburilor în perimetre terestre și pe platoul continental al Mării Negre.

 

Cel mai mare volum l-au înregistrat schimburile comerciale în 2008, când au depășit 5,9 miliarde $ US, din care exporturile rusești, peste 90% hidrocarburi, se cifrau la 5 miliarde $. Criza economică, sancțiunile apoi au scăzut volumul schimburilor bilaterale, astfel că, în 2015, ele se cifrează la un total de 3,3 miliarde $ US, din care exporturile rusești ating 2,2 miliarde $. Noua structură a volumului schimburilor economice reflectă și reducerea consumului de gaz rusesc, de la 6 miliarde m3 pe an, cât era înaintea crizei economice, la 0,2 miliarde m3, cât a ajuns în 2015.

 

Pentru comparație, Polonia și Bulgaria, dependente de importurile de resurse energetice din Rusia, înregistrează un volum al schimburilor mai mare. Astfel, în 2012, schimburile comerciale ale Bulgariei și Rusiei înregistrau 7,35 miliarde $ US, din care 6,63 miliarde reprezentau exporturile rusești (peste 92% din această sumă erau hidrocarburile). În același an, volumul schimburilor dintre România și Rusia era de 4,42 miliarde $ US, din care 3,07 miliarde $ exporturi rusești și 1,35 miliarde $ exporturi românești, față de doar 720 milioane dolari cât reprezentau exporturile Bulgariei în relația cu Rusia, în același an. La rândul ei, Polonia înregistra în 2013 un volum total de 28 miliarde $ US, din care aproape 20 de miliarde $ exporturi rusești, în covârșitoare măsură, peste 90%, resurse energetice. De altfel, Rusia ocupă locul doi în comerțul Poloniei, după Germania. În ciuda a ceea ce se susține public de politicieni sau instituții, relațiile economice și comerciale româno-ruse sunt consistente, iar balanța comercială este mai echilibrată. Cel mai important aspect este însă dat de faptul că România este cea mai puțin dependentă de hidrocarburile rusești, dintre toate țările Europei Centrale și de Est. Astfel încât este greu de susținut că interesele economice sau comerciale ale Bucureștiului pot fi motorul relansării relației cu Rusia.

 

 

Trump la Casa Albă. Ce-i de făcut?

 

Venirea lui Trump la Casa Albă și abandonarea liniei dure în relația cu Moscova a redeschis discuția despre Rusia, văzută ca o amenințare la adresa securității României, de care Bucureștiul se credea la adăpost grație Parteneriatului Strategic cu SUA. În astfel de cazuri, cel puțin două mișcări ar putea face Bucureștiul: consolidează relația cu Berlinul, cel mai important actor antirevizionist din Europam și încălzește relația cu Budapesta și mai ales cu Moscova. Din public nu se vede nimic pe niciunul dintre aceste șantiere.

 

Relația politică cu Rusia a fost redusă în ultimul an la identificarea mormintelor militarilor români din cel de-al Doilea Război Mondial, potrivit Acordului privind statutul juridic al cimitirelor militare de la 8 noiembrie 2005. Dialogul politic a fost limitat la nivel de director general MAE, ultima întâlnire datând din mai 2015. Iar ultima sesiune a Comisiei Interguvernamentale româno-ruse s-a desfășurat în aprilie 2013, la București.

 

Guvernul PSD-ALDE nu-și propune nici el mai mult. În Programul de guvernare, aprobat de către Parlament, se menționează că este fundamentală stabilitatea în zona estică, pentru ca România „să nu devină stat cu frontieră directă cu Rusia“. În ceea ce privește relația bilaterală, programul vorbește despre o relație „pragmatică și predictibilă“, a cărei intensitate depinde de atitudinea Rusiei în soluționarea conflictului din Ucraina și în „redresarea balanței strategice în Vecinătatea estică“, „respectarea angajamentelor internaționale“ de către Rusia fiind „o condiție absolut necesară pentru intensificarea dialogului“ dintre București și Moscova. În privința dezvoltării relațiilor economice, o obsesie a tuturor guvernelor României de după decembrie 1989, aceasta se va face „cu respectarea strictă și activă a regimului de sancțiuni decise de UE, care trebuie să continue până la soluționarea crizei din Ucraina“. În ce privește Peninsula Crimeea, Bucureștiul asigură Kievul că România nu va recunoaște anexarea ilegală a acesteia de către Rusia.

 

O întrebare importantă. Cum se explică tonul rece din Programul de guvernare? PSD ne-a obișnuit cu o atitudine mai relaxată, mai degrabă de deschidere în relația cu Rusia. De unde această schimbare de ton? Pe lângă contextul de criză generat de anexarea Crimeei și războiul din Donbass, la vârful conducerii PSD nu mai sunt reprezentanții vechii echipe formată de Adrian Năstase, pentru care relația cu Moscova era o prioritate.

 

Noul ministru de Externe, T. Meleșcanu, la audierea din Comisia parlamentară de profil, s-a referit la remilitarizarea Crimeei ca la un game changer care a modificat dramatic echilibrul strategic în Marea Neagră. Relația cu Rusia nu este printre prioritățile mandatului său. Mai mult, istoricul personal al d-lui Meleșcanu nu-l ajută în relația cu Moscova. Prin dosarele de la Ministerul Rus de Externe e consemnat faptul că el l-a anunțat pe pista de la Otopeni pe Evgheni Primakov, omologul său, în aprilie 1996, că s-a deplasat degeaba la București, anulându-se în ultimul moment parafarea tratatului politic de bază. La audierile din Parlament, ministrul Meleșcanu a insistat pe revigorarea diplomației bilaterale, deci e probabil ca Ministerul de Externe al României să propună reluarea consultărilor politice, ultima întâlnire datând din mai 2015, la Moscova. Cel mai probabil, Rusia va accepta reluarea dialogului politic la nivel de directori generali, urmând să crească nivelul în anii următori. Tot în 2017 s-ar putea desfășura sesiunea a XII a Comisiei Interguvernamentale ruso-române pentru cooperare economică, însă o decizie se va lua abia spre vară la București, în funcție de dosarul sancțiunilor internaționale împotriva Rusiei.

 

 

Înapoi la paradigma lui Kissinger

 

România a mai trecut prin momente când a trebuit să-și schimbe abordarea relației cu Rusia. Înaintea Primului Război Mondial și în perioada neutralității, prin intermediul diplomației franceze, Bucureștiul a relansat relația cu Imperiul Rus, pentru că o cereau în primul rând interesele principalului său aliat, Franța. De asemenea, în 1939-1941, prin intermediul diplomației germane, Bucureștiul și Moscova au dat ceva consistență relației bilaterale, pentru că Hitler era interesat în asta. Și în primul caz, ca și în cel de-al doilea, „mediatorul“, fie Franța, fie Germania, a jucat un rol esențial, generând schimbarea paradigmei de politică externă și controlând relația româno-rusă, respectiv româno-sovietică, pe care a subordonat-o intereselor proprii, ale Parisului sau Berlinului.

 

Ca și în 1914 sau 1940, România va putea să relanseze relația bilaterală cu Rusia beneficiind de serviciile unui partener interesat. Principalul aliat al României în acest moment sunt Statele Unite. Care, însă, abia dacă au început un proces de reevaluare a relației cu Rusia. Ce se va deconta și pe relația București-Moscova. Până se va lămuri Casa Albă ce vrea de la Kremlin, Bucureștiul ar trebui să pregătească terenul pentru diverse scenarii.

 

Vorbeam mai sus despre faptul că, pentru România, Germania ar putea fi singura alternativă plauzibilă la SUA, care probabil că a fost luată în calcul. Însă nu sunt semne că Berlinul ar fi interesat să compună în politica regională alături de București, spre care se uită cu neîncredere, iar atuurile clasice ale României - petrolul și cerealele - au dispărut. La rândul ei, Franța, ea însăși diminuată politic și militar, privește spre România cu un dezinteres fără precedent în istoria modernă și contemporană. În aceste condiții, Statele Unite, în ciuda disponibilității afișate de a încheia noi aranjamente de securitate cu Rusia, rămân ancora de securitate a României. Asta ar putea face ca viitorul Parteneriatului cu SUA să depindă de îmbunătățirea relației cu Rusia, așa cum s-a mai întâmplat în istoria diplomatică în 1914 și 1940, numai că atunci patronii Românei erau Franța, respectiv Germania. Astăzi, SUA îndeplinesc acest rol.

 

(Varianta extinsă a articolului publicat în versiunea print a revistei 22.)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22