Unirea cu Moldova: modele istorice

Cea mai mare parte a teritoriului Republicii Moldova de astăzi s-a aflat în componența Moldovei medievale, care apare pe harta politică a Europei în secolul al XIV-lea, iar sudul, zona cunoscută sub numele de Bugeac (din turcă, bucak, colț de teritoriu), de la nordul Gurilor Dunării, a fost provincie otomană de la sfârșitul veacului al XV-lea. În urma repetatelor războaie ruso-otomane și a împărțirii Poloniei, Rusia a ajuns cu frontiera la Nistru în 1792. A anexat teritoriul dintre râurile Prut și Nistru, prin Pacea de la București (1812) și a format provincia Basarabia, luând numele dinastiei Basarab care a domnit în Valahia și care a stăpânit scurtă vreme un teritoriu, nu foarte întins, de la nord de brațul Chilia de pe Dunăre, aflat astăzi în componența regiunii Odesa din Ucraina.

Jumătatea de est a Moldovei, botezată la Petersburg Basarabia, a fost singurul teritoriu anexat de Rusia locuit de o populație vorbitoare de limbă romanică. Vocabularul de bază, morfologia, structura gramaticală au rădăcini latine clare. Însă religia populației este ortodoxă, iar până în epoca modernă, până la cristalizarea conștiinței naționale, identitatea era dată de apartenența religioasă.

După Războiul Crimeii, prin decizia Congresului de pace de la Paris, trei județe din sudul Basarabiei au revenit Moldovei, care s-a unit cu Țara Românească în 1859, formând România modernă. Cele trei județe au fost schimbate la Congresul de pace de la Berlin pe Dobrogea. Astfel, Rusia a recuperat sudul Basarabiei, dar drumul spre Strâmtori, spre Constantinopol, pe care Nicolae I visa să-l redea creștinătății, rămânea în continuare blocat de un stat, România, a cărui independență tocmai a fost recunoscută de marile puteri europene. Important de reținut este faptul că jumătatea de est a Moldovei care fusese anexată de Rusia la 1812 nu a participat la procesul de construire a statului român modern, a conștiinței naționale românești, de unde și dificultățile de integrare în frontierele României Mari în perioada interbelică.

După destrămarea Uniunii Sovietice, în discuțiile privind unirea s-au cristalizat două scenarii. Primul a fost promovat de fostul premier de la Chișinău Mircea Druc și pornea de la modelul unirii din 1859, el autopropunându-se în rolul lui Alexandru Ioan Cuza, boier moldovean care a fost ales de adunările parlamentare de la Iași și București drept domnitor unic al celor două state. Procesul a fost încurajat discret, dar eficient, de câteva cancelarii occidentale, în primul rând de Franța. În 1991, la destrămarea URSS, acest model presupunea ca Republica Moldova și România să se unească pe baze egale, așa cum s-a întâmplat în 1859, cu Moldova și Țara Românească. În afară de câțiva politicieni de la Chișinău care fluturau acest proiect, el nu s-a bucurat de prea multă atenție la București.

Al doilea model de unire se inspira din evenimentele începutului anului 1918, când trupele românești au intrat în Republica Democratică Moldovenească, la chemarea guvernului de la Chișinău. Sub numele de unirea Basarabiei cu România, se ascundea un proces mult mai complicat, care merită explicat. Chiar de la înființare, tânăra republică moldovenească era asediată de soldații ruși bolșevizați, care se retrăgeau în dezordine de pe frontul românesc. Fără instituții solide, fără armată națională și trupe de menținere a ordinii publice, tânărul stat (înființat la începutul lunii decembrie 1917) n-ar fi avut nicio șansă de supraviețuire. În acele zile dramatice, cu Chișinăul asediat de bolșevici, guvernul moldovean a cerut intervenția armatei române, care a trecut Prutul la sfârșitul lunii ianuarie 1918.

Majoritatea populației Basarabiei era vorbitoare de limbă română și etnic românească. Statul român modern era unul etno-național, astfel că interesul Bucureștiului pentru situația vorbitorilor de română de peste Prut s-a manifestat constant. Dar discret, pentru că Rusia era aliata Franței, iar România se afla sub influența acesteia. De altfel, problema Basarabiei s-a discutat aprins în Parlamentul României în 1914-1915, când elita politică de la București trebuia să decidă cărei tabere i se alătură: Antantei, pentru a câștiga Transilvania și alte provincii cu populație majoritar românească din Imperiul Austro-Ungar, sau Puterilor Centrale, pentru a smulge Basarabia din Imperiul rus. Decizia a fost aproape unanimă în favoarea Antantei, pe unii dintre cei care au promovat orientarea aceasta, Franța și Rusia i-au finanțat generos.

Să ne întoarcem la începutul anului 1918, când amenințarea bolșevică continua să vină dinspre Odesa, unde s-a înființat o republică sovietică în conducerea căreia Christian Rakovski, revoluționar româno-bulgar, a jucat un rol important. În februarie la Kiev s-a proclamat Republica Populară Ucraineană, care a semnat Pacea de la Brest Litovsk cu Puterile Centrale. A urmat pacea cu Rusia bolșevică, ce acceptase mari concesii teritoriale. În martie 1918, trupele austro-ungare și germane au ocupat Odesa și au pus capăt regimului bolșevic de acolo. Deci, pericolul dispăruse practic. Și totuși, trupele române nu se retrag în dreapta Prutului, deși dispăruse pericolul bolșevic, pentru că la 27 martie/9 aprilie, Sfatul Țării, un fel de parlament de la Chișinău, creat după modelul sovietelor, a votat unirea condiționată a Basarabiei cu România. O lună și jumătate mai târziu, unirea a fost recunoscută de Puterile Centrale, prin Tratatul de la București, încheiat de România la 7 mai. România ieșea astfel din Primul Război Mondial, în care intrase nu foarte bine pregătită. Era aruncată într-o situație imposibilă de prăbușirea Rusiei, care o lăsase singură pe frontul din Europa de Est, în imposibilitatea de a face față Bulgariei, Turciei, Austro-Ungariei și Germaniei.

Germania și Austro-Ungaria au încurajat România să ia Basarabia ca o compensație pentru pierderile teritoriale în favoarea Puterilor Centrale; Bulgaria a anexat mare parte din Dobrogea, trecătorile Carpaților treceau la Ungaria, iar Germania controla petrolul românesc pe 90 de ani. Prăbușirea Rusiei, izolarea Uniunii Sovietice au permis României să păstreze Basarabia în granițele ei în perioada interbelică, în ciuda faptului că Germania și mai apoi Austro-Ungaria s-au prăbușit în toamna lui 1918, la doar câteva luni după pacea prin care „recunoșteau” unirea Basarabiei cu România.

În ciuda unor lungi runde de negocieri, Uniunea Sovietică n-a acceptat niciodată apartenența Basarabiei la România, a cărei soartă a fost decisă de Stalin și Hitler la 23 august 1939, prin articolul trei al pactului Molotov-Ribbentrop, care prevedea: „Referitor la Europa de Sud-Est, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste regiuni”. Dacă Țările Baltice și Polonia au fost repede ocupate, Stalin a așteptat capitularea Franței ca să ocupe Basarabia, în iunie 1940. Atunci, autoritățile românești au abandonat provincia fără să tragă un foc de armă, detaliu semnificativ. Fără aliatul tradițional din Vest, care se prăbușise sub presiunea Blitzkriegului, România și-a schimbat regele și regimul politic și a aderat la coaliția patronată de Hitler. România a participat din primul moment, alături de Germania, la Operațiunea Barbarossa și a adus o contribuție sinistră la Holocaust, nu doar în Odesa, unde a decimat populația evreiască locală, ci mai cu seamă în lagărele din Transnistria, unde a ucis sute de mii de evrei din Basarabia și Ucraina și peste zece mii de romi.

Generalul Ion Antonescu, conducătorul statului român, a reintegrat administrativ teritoriul dintre Prut și Nistru în granițele statului român, sub forma Guvernământului Basarabiei. Teritoriul de la Est, între Bug și Nistru, avea administrație specială, militară, se numea Guvernământul Transnistriei și avea capitala la Odesa. După război, mare parte din vechiul teritoriu al Basarabiei a reintrat în componența Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.

Abia după prăbușirea regimului Nicolae Ceaușescu, fondurile speciale ale bibliotecilor din București s-au deschis și, în ianuarie 1990, am putut citi despre istoria Basarabiei. Acest detaliu este important. Cărțile pe care le citeam atunci fuseseră scrise imediat după unirea din 1918, iar menirea lor a fost să umple un gol acut de informație. Era o istoriografie romantică, naționalistă, care crea mitologii naționale. Aceleași cărți, scoase din fondurile speciale ale bibliotecilor, unde au fost ferecate mai bine de 40 de ani, au reintrat în circuitul public după prăbușirea regimului comunist și au contribuit la crearea unei imagini simpliste, chiar greșite, despre fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, văzută ca o simplă prelungire a Basarabiei „românești” interbelice.

Sunt două modele de unire: primul, din 1859, unirea Moldovei cu Țara Românească; al doilea, din 1918, când, amenințat de bolșevici, noul stat moldovean a chemat armata română în ajutor. Acest al doilea model, cu componentă militară, a fost reprodus în 1941, în primele săptămâni ale Operațiunii Barbarossa, până ce armata română a ajuns la Nistru. De vreme ce primul model a fost respins la București în 1991-1992, și este greu de imaginat un context în care micuța Moldovă poate negocia unirea pe picior de egalitate, cum s-a întâmplat în 1859, nu mai rămâne decât scenariul din 1918. Războiul din Ucraina nu este o amenințare existențială pentru Moldova, dar poate deveni. Iar atunci, aflat în pericol, Chișinăul ar putea chema armata română să-l salveze, cum s-a întâmplat în 1918.

Și unirea din 1859, și cea din 1918 au fost modelate de un anumit context internațional ce depindea de situația Rusiei. La 1859, după ce au înfrânt Rusia în Războiul Crimeii, puterile europene au sprijinit formarea unui stat-tampon la gurile Dunării, între Rusia și Imperiul Otoman, care să blocheze drumul spre Bosfor al trupelor țarului. În cel de-al doilea caz, pentru a nu o ostiliza și îndepărta, Germania a oferit României compensații în Est. În 1918, pentru concesiile față de Puterile Centrale cu ocazia încheierii Păcii de la București. Iar în 1941, Hitler i-a oferit lui Antonescu șansa revanșei față de Stalin și recuperarea unei provincii practic abandonate la ultimatum în vara lui 1940. Cele două modele presupun o Rusie slabă, înfrântă în război sau chiar pe cale de a se descompune, în haos și anarhie. Mai aproape de situația de astăzi ar fi al doilea model de unire, cel din 1918, în care Moldova să se simtă amenințată și să apeleze la România. Dar să nu se simtă amenințată de o Rusie puternică, în fața căreia n-ar avea nicio șansă să reziste, ci de haosul rezultat din prăbușirea unei Rusii înfrânte. Deci, unirea depinde de intensitatea amenințării haosului și anarhiei de dincolo de Nistru.