Cultele şi semnalul real pe care îl dau către societate

Situaţia economico-socială din România pare să angajeze mult prea puţin cultele. Deşi domeniul social ar trebui să fie central pentru culte, reacţiile din partea acestora au fost caracterizate fie de amenezie, fie de anemie. Şi când spun domeniu social, mă refer la tot ceea ce caracterizează acest aspect, inclusiv mesajul etic pe care cultele îl dau acestuia. Voi explica de ce amintesc şi de mesajul sau semnalul etic şi nu doar de reacţiile pentru protecţia socială pe care Bisericile (cultele în general) trebuie să le aibă pe agenda lor. Şi este adevărat că domeniul social este un punct important în doctrina lor.

În faţa actualei stări de lucruri, în loc de reacţii şi propuneri de soluţii punctuale, avem doar două reacţii, mai mult anemice decât radicale în a trage un semnal asupra unei posibile crize sociale de o extremă gravitate. Dar această anemie s-ar putea datora şi altor factori care provind din istoricul recent al relaţiilor dintre stat şi culte.

Prima reacţie a venit din partea Bisericii Ortodoxe Române, care a fost alarmată nu de măsurile care vor fi luate în sectorul bugetar, ci de luări de poziţii din mass-media, conform cărora statul ar trebui să sisteze, cel puţin pe perioada cât va dura această criză financiară, finanţările pentru construirea de biserici. BOR, în comunicatul din 12 mai, consideră că o astfel de măsură ar însemna o „consacrare a eşecului“.

Nu vin să spun că nu sunt necesare bisericile şi că nu este important rolul lor ca centre de reunire a credincioşilor, ca manifestare şi educare a credinţei lor, dar proiectele, mai ales când implică banii de la stat, trebuie să aibă în vedere nişte priorităţi sau capabilităţi de asigurare din partea bugetului a acestor sume. Iar acum este indubitabil că acest lucru nu este posobil.

Nu vreau să aduc o critică cultelor, dar curioasă este tăcerea lor într-un subiect care priveşte un aspect şi mai important al sănătăţii societăţii. Dar înainte de a trece la acest punct, vreau să amintesc şi o a doua reacţie, din partea Bisericii Romano-Catolice din România de data aceasta, care şi-a fundamentat comunicatul pe problema măsurii financiare de reducere a  indemnizaţiei pentru creşterea copilului, măsură care ar putea afecta familiile şi în special mamele tinere sau viitoarele mame, cu consecinţe pe termen lung şi pentru societate în general.

„Ne exprimăm dezarcordul şi îngrijorarea faţă de o asemenea măsură financiară care ar zdruncina echilibrul şi aşa fragil al familiei româneşti în privinţa conceperii unei noi vieţi. Prin aceste măsuri se atentează la viitorul ţării“, se arată în comunicatul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, din data de 13 mai 2010.

Este ştiut că întregul personal al cultelor este bugetar. Întrebarea care urmează este dacă şi în ce măsură va fi vizat de măsurile care se vor lua. Lucru despre care nu s-a vorbit până acum. Nu este uşor de acceptat reducerea cu 25% a unui salariu, şi aşa mic, pentru mare parte dintre angajaţii acestor culte. Dar fondul problemei este mult mai grav.

Dacă reacţiile împotriva măsurilor care vor avea efecte sociale grave pentru mulţi români au venit, chiar dacă motivate diferit, aceleaşi culte au tăcut, dând dovadă de o gravă amnezie, atunci când membrii lor, ierarhii, au fost exceptaţi de la obligativitatea depunerii declaraţiei de avere şi de la verificarea de către ANI, excepţie obţinută prin amendamentul senatorului PSD Şerban Nicolae, invocându-se principiul autonomiei bisericeşti. Şi aici este vorba tot de bani, de care atâţia români vor fi privaţi, în diferite procente. La aceasta, niciun reprezentant al vreunui cult nu a declarat nimic. O tăcere deplină. Nu ar strica o lămurire sau o luare de poziţie. Şi apoi de ce este nevoie de atâta opacitate când este vorba de banii ierarhilor şi averile lor, dacă nu au nimic de ascuns? Nu poţi cere altora, ce tu refuzi să faci.

Desigur, situaţia nu este atât de simplă, dar se cere lămurită, pentru a se evita neînţelegerile şi reacţiile care nu le sunt pe plac. Societatea, mass-media au dreptul să se întrebe. Dar la capitolul comunicare transparentă, cultele din România nu prea excelează.

Problema fiscală pentru culte este un alt aspect extrem de sensibil. Şi aici sunt necesare lămuriri şi măsuri clare. Din păcate, între stat şi culte, când e vorba de aceste aspecte, se merge pe o frăţească indulgenţă. E o contradicţie în sine: ceri, recomanzi  şi propovăduieşti corectitudine, dar refuzi orice formă de verificare. Nu poţi reclama un rău în altă parte, fără a accepta verificarea propriei situaţii. Asta înseamnă contradicţie. Mai ales când acesta este rolul tău: de a reclama răul spre a fi evitat sau chiar eradicat şi de a fi vindecată o memorie.

Şi dacă tot am amintit de memorie, şi aici, lucrurile stau la fel de rău, dacă nu mai rău. În virtutea aceleeaşi invocate autonomii, cultele au reuşit să obţină o altă apreciabilă excepţie de la posibilitatea primenirii societăţii româneşti: verificarea dosarelor mebrilor cultelor (9 septembrie 2008 – în cadrul Comisiei juridice a Senatului). Printre cei care au depus un amendament în acest sens îl găsim din nou pe Şerban Nicolae.

Conform amendamentului, membri cultelor au fost scoşi de sub incidenţa Legii CNSAS şi nu li se pot verifica dosarele, decât dacă asta se aprobă de către conducerea respectivului cult, fiind necesară parcurgerea unui itinerariu extrem de anevoios până la obţinerea unei astfel de aprobări, mai mult decât imposibile, conform procedurii legiferate. Biserica Ortodoxă a organizat chiar manifestări şi a trimis o scrisoare oficială Comisiei juridice a Senatului pentru a obţine exceptarea clericilor, iar celelalte culte au tăcut complice.

Aşa cum ar fi fost normal, ar fi trebuit să refuze o asemenea excepţie ca şi în cazul ANI, demonstrând corectitudine morală, în primul rând, şi apoi financiară sau cel puţin disponibilitate de a-şi curăţa memoria istorică dureroasă pentru întreaga societate. Dar asta nu s-a întâmplat. Atunci, care pot fi aşteptările de la politicieni şi de la societatea civilă în general?

În ambele comunicate, prezentate la începutul articolului, se invocă colaborarea şi solidaritatea socială, depăşirea individualiasmului, prezervarea viitorului sănătos. Dar ce uită reprezentanţii cultelor este că toate acestea nu se fac fără a pleca din propria ogradă.