„O chestiune care ţine de mentalitate“ sau „De ce la alţii se poate?“

În mod simplist, s-ar putea reduce totul la starea veşnică de pendulare între neimplicare şi insatisfacţie perpetuă de orice natură. Dar o astfel de reducere este periculoasă, întrucât această pendulare se datorează tocmai problemelor care se aşează din ce în ce mai în vadul lor între cele două stări: neimplicarea şi insatisfacţia perpetuă.

Nu este vorba doar de doar un simptom, ci de ceea ce se poate constata la o superficială analiză. În realitate, panoplia „stărilor“ care „ţin de mentalitate“ este extrem de vastă şi, de aceea, îngrijorătoare. Enumerarea lor este nu doar imposibilă, ci şi inutilă. Studierea şi conştientizarea lor este un imperativ de care ar trebui să devenim conştienţi. Măcar în acest ceas.

În confruntarea cu realitatea, cetăţeanul nostru devine nostalgic al „Egiptului“, adică al „vremii lui Ceaşcă“ sau al acelui „atunci“, pentru care, dacă ai cere să-l puncteze cu ceva caracteristici pentru care îl regretă, nici el nu ar găsi motive. Chiar dacă unii au beneficiat de „darurile“ acelor vemuri, responsabili sau nu datorită aceleiaşi „chestiuni de mentalitate“. Şi, aşa, omul nostru trece imediat la capitolul lehamite, căci nu găseşte soluţii pentru că efortul sau orice muncă i se pare fără perspectivă, iar ceea ce face suferă de aceeaşi lipsă: nu are perspectivă. Dar această nostalgie e şi datorită unei memorii scurte, căci uită repede ce a fost şi îmbracă tot trecutul în culorile unui Eden pierdut. Pe care nu-l poate descrie, dar, aşa, ca prin ceaţă, şi-l închipuie ca un loc şi timp mai bun decât cel de acum. Mereu mai bun. Un arhetip, ar spune alţii.

Nu are fundament, decât acel veşnic „aşa vreau eu“, „aşa ştiu eu“, fără drept de revenire sau chiar de căutare a unei adevărate motivaţii.

Vrea să fie totul altfel, mai bine, dar critică fără alternativă, comentează soluţiile, căci el nu are niciodată sau este prea riscant să le propună, căci asta înseamnă să şi le asume şi, deci, să se angajeze pentru ele. Şi, de aceea, este priceput în vorbire, dar fără valoarea gândirii. Are păreri despre toţi şi toate. Vrea să ştie tot şi îi place să arate cu degetul, fără să vadă că acest deget e mai murdar decât lucrul şi persoana pe care o fixează.

E nemulţumit total de alţii. De ce fac asta? Cine sunt? De ce el nu ştie? Şi mintea îi reproduce amintiri cu „cărţi de imobil“, inventează noi modalităţi prin care să poată ajunge în intimul celuilalt, obişnuit fiind cu „datul cu subsemnatul“, din grijă pentru „binele altora“. Vrea să fie şef, să ştie tot şi să nu facă nimic. Marea lui pasiune e „spaţiul privat“ şi „informaţia“ despre celălalt. (E tocmai caracteristica de care s-a folosit excelent Securitatea. Dar slujind o astfel de entitate, se simţea util, dar mai ales satisfăcut în „moralitatea sa“ de „îndemnurile“ prin care era invitat să contribuie la „propăşirea naţiunii“ comuniste.)

Recunoaşte o divinitate şi reclamă o credinţă, dar o reduce la un exerciţiu bigot sau pur ritualism, chiar până la confundarea cu superstiţia. E pur şi simplu superstiţios.

Niciun „şef“ nu e bun, dar are cultul „şefului“, e chiar lingău, în speranţa că acesta îi va da mereu şi va fi de acord cu el numai dacă va primi. E incomod cel care-l pune la treabă sau care îl pune în faţa a ceea ce el însuşi este cauză.

Dacă e cumva „şef“ va impune şi va încuraja tocmai acest tip de comportament: adularea şi minciuna. Adevărul şi interesul îi sunt incomode. Şi persoana care le semnalează. Nu-i plac cei cu iniţiativă.

Totul merge prost pentru că toţi ceilalţi sunt vinovaţi. E mizerie peste tot pentru că toţi fac mizerie, dar el nu oboseşte să lase curat pe unde trece sau să ducă batista de hârtie folosită la primul coş. E alarmat că e haos peste tot, dar contestă regulile şi e convins că e o prostie să le respecte.

Este cel mai vehement în a înjura pe cei care nu respectă regulile de circulaţie, dar de ce să fie el „prostul“ care aşteaptă culoarea verde.

Este un negativist convins, dar nu ar face nimic să găsească un motiv de atitudine pozitivă. Îi place presa de scandal şi cea care „ilustrează crudul adevăr“. Vrea locuri frumoase unde să-şi petreacă timpul, dar e hazna după ce a trecut el pe acolo.

Nu este deloc incapabil să realizeze cu adevărat ce se întâmplă, dar e comod şi preferă să aştepte.

Tocmai această capacitate trebuie educată. Sau voinţă. E marea lui lipsă. Dar nu ştie nimeni să-i arate. Şi de aceea se întreabă mereu: „De ce la alţii se poate?“.