De același autor
În ochii multor comentatori, inclusiv ai eminentului economist monetar canadian Robert Mundell (aşa cum aminteşte domnul Andrei Cornea în editorialul său din numărul de săptămâna trecută al revistei 22), cel care a semnat intelectualmente – şi cam în grabă, după cum o dovedesc evenimentele – actul de naştere al monedei unice europene, singura cale de urmat este crearea unei uniunii a datoriilor, garantată de o politică fiscală comună, şi creşterea suprastatului dirjist, paternalist şi regulaţionist, creat în ultimii douăzeci de ani la Bruxelles.
Calea dezirabilă de urmat în aprofundarea integrării europene este tocmai în contra curentului de opinie actual şi reprezintă, într-un fel, o întoarcere la originile liberale ale proiectului european postbelic. În locul unei Europe unite tot mai dirijiste, tot mai anemice, mai necompetitive şi tot mai însărăcite, în ciuda discursurilor grandilocvente ale liderilor europeni şi în ciuda anteturilor ambiţioase ale planurilor ieşite din cele mai înalte birocraţii ale continentului, condiţiile obiective şi raţiunea solicită edificarea unei Uniuni Europene suple, pe baze liberale, o Europă a comerţului liber, nedistorsionat de pletora de reglementări care emană atât din capitalele statelor europene, cât şi de la Bruxelles, o Europă a liberei circulaţii, în pofida obstacolelor puse de forţele populiste, de stânga sau de dreapta, care se tem de efectele dinamice ale globalizării; în sfârşit, o Europă a concurenţei sub toate aspectele sale: economic, cultural, sportiv ş.a.m.d. O Europă autentic liberală, care are şi ea susţinătorii săi, deşi mai puţin vizibili, este răspunsul adecvat la provocările cu care se confruntă Europa cu probleme de astăzi, creaţie a Comisiei Jacques Delors, şi premisele unui viitor paşnic şi prosper.
De fapt, liberalismul – deşi acest lucru este rar amintit şi puţin cunoscut – este gândirea politică principală care a stat la baza creării Comunităţilor Europene şi, mai apoi, după Tratatul de la Maastricht, a actualei Uniuni Europene, căreia România i s-a alăturat în 2007. Aşa cum a arătat recent Takeshi Ito, de pildă, într-o prelegere ţinută la European Union Study Association1, la baza creării Comunităţii Economice Europene, predecesoarea Uniunii din prezent, a stat extinderea economiei politice ordoliberale, inspirată din liberalismul clasic reprezentat în Austria interbelică de Ludwig von Mises şi Friedrich A. Hayek şi profesată de Şcoala de la Freiburg, care a reprezentat totodată şi fundamentul intelectual pe care membri ai Societăţii Mont Pèlerin, precum Ludwig Erhard în Germania, Luigi Einaudi în Italia, Jacques Rueff, într-o anumită măsură, în Franţa şi Reinhard Kamitz în Austria, de pildă, au generat miracolul economic postbelic european.
Din punct de vedere liberal, crearea unui spaţiu european nestânjenit al libertăţii, adică în care circulaţia persoanelor, a ideilor şi a mărfurilor ar fi liberă, ar fi dus nu doar la o pace trainică pe continent, care ar fi prevenit naţionalismele şi conflictele militare din trecut, ci şi la omogenizarea bunăstării, în conformitate cu legile economice care direcţionează fluxurile investiţionale, cât şi, în sfârşit, la apariţia liberă a unei conştiinţe europene şi, eventual, a unei culturi europene mai omogene decât în trecutul apropiat. Aceasta este aşa-zisa integrare europeană funcţională susţinută de Jean Monet şi criticată astăzi de federaliştii europeni, cu instincte etatiste, fie ei de dreapta sau de stânga, ca insuficientă şi poate chiar irelevantă fără o uniune politică cât mai vizibilă şi mai prezentă în viaţa europeanului de rând, o perspectivă nu doar greşită, ci şi în defavoarea libertăţii, prosperităţii şi a unei autentice şi trainice Uniuni Europene.
Actuala criză fiscală din zona euro nu este nici rezultatul „capitalismului sălbatic“ şi nici rezultatul unei Uniunii Europene insuficient de dirjiste, ci rezultatul tolerării peste limită a unor politici economice regulaţioniste şi asistenţialiste, care au distrus competitivitatea industriei din statele sudice, o stare de fapt care a fost accentuată şi, în acelaşi timp, ascunsă, în ultimul deceniu, de o politică monetară comună, care, prin unificarea dobânzilor, a subvenţionat riscul de credit şi scăderea productivităţii la periferie.
O Uniune Europeană liberală, suplă şi descentralizată este, în acelaşi timp, în avantajul României. Contrar opiniei multor comentatori, experţi şi politicieni români, economia românească nu se poate dezvolta – şi în niciun caz nu poate suferi un salt cantitativ din lumea a doua în lumea întâi – prin subvenţiile de circa 30 de miliarde de euro primite la 6 ani din fondurile structurale şi pentru agricultură ale bugetului comun european. O Uniune a datoriilor, garantată de o uniune fiscală care va avea, în mod inevitabil, rate marginale de taxare tot mai mari pentru a susţine, atât cât va fi posibil, statul asistenţial occidental greu încercat nu doar de propriile carenţe structurale, ci şi de declinul demografic şi de alţi factori externi, precum ascensiunea economiilor asiatice şi chiar latino-americane, este în defavoarea creşterii economice pe termen lung şi dezvoltării României. Ca să elimine decalajele de dezvoltare, România are nevoie de un sector public redus, din punct de vedere al cheltuielilor publice, şi eficient, ca activitate; de reglementări birocratice cât mai puţine şi cât mai puţin distorsionante din punct de vedere economic; de rate marginale ale taxării cât mai scăzute, pentru a atrage capital şi a încuraja investirea; de un mediu macroeconomic stabil, cu o inflaţie de maxim 2%, pentru a susţine acumularea de capital; şi, în sfârşit, de consolidarea domniei legii şi eliminarea corupţiei sistemice din prezent. Toate aceste imperative ale dezvoltării pe termen lung a României sunt în consonanţă, ba chiar reclamă o Uniune Europeană autentic liberală, o Uniune Europeană care să promoveze comerţul liber, domnia legii şi pacea la nivel mondial.
Viitorul zonei euro este nesigur în momentul de faţă, iar eventualitatea aderării României la moneda unică europeană, deşi obligatorie în baza tratatului de aderare la UE a noilor membri, este îndepărtată într-o ţară care are în mod frecvent cea mai ridicată cifră a inflaţiei din Uniunea Europeană, chiar şi pe fondul unei crize economice internaţionale cu puternice presiuni deflaţioniste. Însă situaţia zonei euro din momentul de faţă nu trebuie să dicteze nici viitorul Uniunii Europene şi nici viitorul României în Uniunea Europeană.
1. Takeshi Ito, Searching for the Ordoliberal Origin of European Integration: Lessons from the Politics of The European Recovery Program, paper for the biennial conference of the European Union Study Association, Boston, Massachusetts, March 2011, disponibil on-line la adresa http://euce.org/eusa/2011/papers/7f_ito.pdf.
