De același autor
Cautati pe Internet, pe Yahoo, informatii despre independence of judiciary (independenta justitiei) si veti vedea ca mai intai gasiti ceva despre Bangladesh. 
Daca nu va vine sa va credeti ochilor, atunci parcurgeti in continuare lista rezultatelor. Veti putea citi despre o inteleapta decizie a sultanului din Arabia Saudita si despre sistemele judiciare din Pakistan, Iordania si Egipt. De la adresa de web a unei ambasade a Etiopiei aflam cat de importanta este pentru aceasta tara ideea “independentei” puterii judiciare. A doua Conferinta legala araba, tinuta la Cairo, recomanda si ea acest principiu, ceea ce face si un document al Chinei comuniste.
Pentru aceia dintre dumneavoastra care credeati ca veti gasi citate din clasicii democratiei, am o veste care va va dezamagi: principiul “independentei justitiei” nu face parte dintre acelea care trebuie sa stea la baza unei democratii reprezentative.
Stiu ca de cativa ani incoace politicienii si oamenii din “justitie” discuta despre “independenta justitiei” cu aerul ca spun un mare adevar necesar propasirii acestei tari. Vorbaria lor nu trebuie sa ne insele. Judiciarul, ca ramura a guvernarii, nu poate si nu trebuie sa fie “independent” intr-un stat democratic. Toata aceasta pseudo-teorie a “independentei justitiei” a fost lansata de indivizi pe cat de ignoranti, pe atat de interesati.
Haideti sa clarificam cateva lucruri. Exista o teorie cu privire la “separatia puterilor” intr-un stat liber. Observati mai intai ca nu este vorba de “independenta”, ci de “separatie”. Altfel spus, “puterile” sunt distincte. Nu rezulta de aici ca ele sunt si “independente”, altfel spus, ca fiecare actioneaza perfect liber, conform propriei vointe. Dimpotriva. Teoria separatiei puterilor stabileste chiar ca exista o ierarhie, prin urmare o subordonare a unor puteri fata de altele.
Iata de ce se intampla astfel. In fiecare stat exista o putere suprema. Ea este cu usurinta de descoperit - e puterea a carei vointa este lege pentru toti, fara exceptie. Dupa cum spune Jean Bodin, faimosul jurist francez, ea este puterea “finala”. Noi o numim “putere suverana” si are ca principala calitate aceea de a face legile.
Intr-o democratie, aceasta putere suprema este detinuta de popor (demos, in greaca). In democratiile clasice, ea era exercitata direct de adunarea poporului, ecclesia. Intr-o democratie moderna, intr-un stat mare, acest lucru nu mai e fezabil, asa ca aceasta putere este incredintata, pe un timp limitat si sub rezerva anumitor conditii, unei adunari. Numim aceasta forma o “democratie reprezentativa”. Intr-o democratie reprezentativa, poporul este puterea suprema, in ultima instanta (dovada si institutia referendumului, un vestigiu al democratiei clasice, directe), dar puterea de a face legi este exercitata, in numele poporului, de catre Legislativ. Iar pentru ca Legislativul are puterea de a da legi universal valabile, de care trebuie sa asculte orice individ si orice institutie, rezulta de aici ca el este, in practica, puterea suprema in stat. Nimeni si nimic nu poate fi superior Legislativului (cu exceptia poporului, ca persoana legala, desigur), pentru ca vointa sa este, de drept, lege pentru toti. Toti ceilalti sunt astfel subordonati Legislativului, de a carui vointa trebuie sa asculte si caruia nu au dreptul sa i se impotriveasca. Acest lucru este valabil in orice stat, de orice natura ar fi el.
Separatia puterii legislative de puterea executive
Teoreticienii care au formulat ideea separatiei puterilor au observat insa un lucru. Pentru ca supusii sau cetatenii sa isi conserve libertatea, puterea de a aplica legile trebuie separata de puterea care face aceste legi. Asta din doua motive. Unul ar fi de ordin logic. Daca cel care face legea este acelasi cu cel care o aplica, atunci el este simultan superior si inferior. Intr-adevar, cel care da altuia legea este superiorul aceluia, iar cel care asculta, respecta sau aplica aceasta expresie a vointei este, cu necesitate, inferior, subordonat. Al doilea motiv este unul care tine, sa zicem, de psihologia politica: cel care poate decide in propria cauza va ajunge, cu timpul, sa abuzeze de aceasta putere, urmarindu-si doar propriul interes.
Asa s-a ajuns la ideea separatiei puterii legislative de puterea executiva. Aceasta teorie a fost formulata mai intai in Anglia, de John Locke (las acum la o parte problema precedentelor, medievale si antice, ale acestei doctrine).
Precum vedeti, nici vorba aici de o “independenta” a vreunei puteri judiciare. Executivul este de drept subordonat puterii a carei vointa este lege pentru el, adica Legislativului. Mai mult: nicaieri nu e vorba de o putere “judiciara” distincta, necum “independenta”. In Doua tratate asupra guvernarii, Locke distinge, e adevarat, si o a treia putere, dar aceasta e puterea “federativa”, care ar fi aceea de a intretine relatii externe, ceva care cade de fapt in sarcina Executivului.
Unde a disparut “puterea judiciara”, in aceasta interpretare? Raspunsul este dezarmant de simplu: ea este o functie a Executivului. Firesc, pentru ca ea consta de fapt in “executia” legilor, adica in capacitatea de a decide si de a aplica pedepse penale.
Intr-adevar, daca privim in perspectiva istorica sau conceptuala puterea Executivului, vedem ca ea este strans legata de exercitiul puterii de decizie legala. Un rege, spre exemplu, era vazut si ca un judecator suprem, cel putin in anumite spete. De asemenea, puterea de decizie in sfera dreptului international nu rezida in tribunal, ci tot in Executiv. Alt exemplu: presedintele are dreptul de a gratia, ceea ce reprezinta de fapt o competenta juridica, una pe care nici macar judecatorii Curtii Supreme de Justitie nu o au.
Una din greselile comune cu privire la doctrina separatiei puterilor este de a crede ca ea se refera la sectoare separate ale administratiei. De fapt, ea se refera la functii distincte. Asa se face ca una si aceeasi persoana sau institutie poate avea atat competente legislative, cat si executive, fara ca principiul separatiei sa fie neaparat incalcat, atata vreme cat aceste competente nu se suprapun. Iata cazul presedintelui, care, ca organ legislativ, emite decrete sau promulga legi, iar ca organ executiv numeste ambasadori sau acorda decoratii.
Asa se face ca aceia care cred ca Executivul nu are dreptul sa influenteze si nici macar sa comenteze mersul justitiei se insala. La originile sale si in natura sa, executia legilor este una singura. Guvernul este garantul aplicarii dreptatii. El este chiar justitia in actiune. El nu este doar acela care plateste salariile la CFR si organizeaza colocvii despre integrarea europeana.
Mai mult, guvernul are chiar obligatia sa intervina in mersul justitiei, pentru simplul motiv ca ea este un aspect al activitatii sale. Procuratura, spre exemplu, decide arestari sau interdictii de deplasare, ceea ce nici un judecator nu poate face cu de la sine putere.
Desigur, aceasta nu inseamna ca presedintele sau seful guvernului ar avea un drept sa intervina asupra proceselor pe rol. Daca ar face asta, ei ar actiona in afara mandatului primit. Sub specia proceselor in desfasurare ei sunt doar persoane private, care nu au ce cauta intr-un tribunal ordinar. Imunitatea nu e doar o forma de protectie a celui care ocupa o functie, ci si a aparatului judecatoresc si al simplilor cetateni, care cu greu ar avea parte de un proces echitabil, daca unul din aceste personaje li s-ar opune prin tribunale.
Bine, veti intreba, dar unde este, totusi, “puterea judecatoreasca”? Povestea e putin mai complicata si cer scuze publicului avizat pentru simplificarile care urmeaza.
Curtea Constitutionala nu face parte din ramura judiciarului
In istoria teoriei constitutionale moderne, cel care impune ideea separatiei celor trei puteri este Montesquieu. El distinge, e adevarat, intre Legislativ, Executiv si Judiciar, si afirma ca cele trei puteri nu trebuie exercitate de aceleasi persoane. E vorba de faimosul capitol VI din cartea XI din Spiritul legilor. Negustorii de vorbe goale insa ar face bine sa mai puna mana pe carte si sa citeasca: ceea ce Montesquieu numeste “executiv” nu e totuna cu ceea ce se numeste astazi asa. Iar “judiciarul” este, la randul sau, diferit, pentru ca se ocupa de aplicarea “legii civile”. Pe scurt, cam ceea ce numim noi astazi “Executiv”. Mai grav pentru saltimbancii “independentei”, Montesquieu arata clar ca, institutional vorbind, exista numai doua puteri, Legislativul si Executivul, si ca puterea judiciara trebuie exercitata de oameni din popor, care sa nu se constituie ca o clasa aparte. Vezi si institutia juriului in numeroase tari, mai ales anglo-saxone (si sa nu uitam ca, in capitolul mentionat, Montesquieu se raporteaza de fapt la Constitutia Angliei).
Se vede limpede de aici ca teoria separatiei puterilor nu prevede dreptul unei caste de juristi de a fi deasupra legilor, deasupra vointei Legislativului sau, mai grav, deasupra vointei populare. De fapt, daca ne uitam mai atent, descoperim ca nici macar acest principiu al “separatiei puterilor” nu este recunoscut si aplicat consecvent, nici chiar in democratiile occidentale. In Constitutia Statelor Unite ale Americii, cea mai veche constitutie scrisa inca in vigoare, expresia nu apare. Teoria constitutionala a democratiilor occidentale vorbeste adesea despre checks and balances, ceea ce nu chiar totuna cu ideea ca exista trei ramuri complet distincte.
Pentru cei care sar in apararea asa-numitei Curti Constitutionale, am o alta veste proasta: aceasta “Curte” nici macar nu face parte cu adevarat din ramura “judiciarului”. Asta nu doar pentru ca numirea si compozitia sa sunt de natura politica, ci, mai ales, pentru ca ea nu se pronunta asupra unor cazuri legale, ci asupra unor decizii politice. Ar fi bine si ca publicul sa stie ca cel care a avut principalul rol in nascocirea unei asemenea “curti” a fost un jurist austriac, Hans Kelsen, un personaj ale carui doctrine sunt destul de controversate, pentru a ma exprima delicat. Cat despre eficienta institutiei imaginate de el, cred ca e suficient sa amintesc ca, dupa doar un deceniu, Austria a alunecat, cu tot cu Curtea sa Constitutionala, spre anarhie si dictatura.
Unul din relele fundamentale de care se face vinovat regimul Iliescu este subminarea democratiei din Romania. Curtea Constitutionala nu este decat una din uneltele imaginate de aceia care umblau cu urna mobila prin spitale, biserici si cimitire, la referendumul-tombola din 2003. Cu aceasta ocazie, ei au re-scris Constitutia, pentru a da Curtii Constitutionale o putere abuziva, aceea de a cenzura, fara drept de apel, deciziile Parlamentului.
Aceasta prevedere constitutionala trebuie eliminata. Tara aceasta, daca este sa fie organizata ca o democratie, nu poate fi condusa de o curte, fie ea si “constitutionala”, ci de un Parlament.
Ceea ce au facut relicvele in roba violeta atunci cand au decis, “irevocabil si definitiv”, sa respinga legile reformei justitiei este o uzurpare a puterii legitime a Parlamentului. Pe vremea cand s-a elaborat doctrina separatiei puterilor, uzurpatorii erau “spanzurati, spintecati si ciopartiti” (hanged, drawn and quartered). Moravurile noastre - slava Domnului! - s-au mai imblanzit de atunci. Dar poporul mai pastreaza puterea de a le mai aplica complicilor acelora, macar o data la patru ani, simbolic vorbind, o palma peste ceafa.
(Subtitlurile apartin redactiei)
