Toleranta zero

Cartonas rosu pentru Romania la capitolul “Combaterea marii coruptii”. Aceasta este concluzia Raportului de tara dat recent publicitatii de Uniunea Europeana. Imediat, in presa s-a declarat deschis sezonul de vanatoare la “marii rechini”. Marea coruptie, suntem asigurati, este marea problema a acestei tari. Din pacate, lucrurile stau cu totul altfel. Accentul pus pe lupta impotriva acestei forme de coruptie va produce de fapt inversul efectului dorit.
As vrea sa fiu bine inteles. Nu sustin ca acei calmari mutanti care inoata in abisurile economiei romanesti trebuie sa fie declarati o specie protejata. Dimpotriva, ei trebuie pusi cat mai rapid indaratul gratiilor. Nimeni nu trebuie sa fie deasupra legii. Dar nu aceasta este problema principala a Romaniei. Principala problema a Romaniei este mica delicventa. Paradoxal, doar pornind de la combaterea acestei delicvente marunte, a “gainariilor”, putem spera sa ajungem la o societate curata. A proceda altfel inseamna sa punem carul inaintea boilor.
Chiar si fara studii de criminologie, e usor sa ne dam seama ca traim intr-o tara unde ilegalitatea e la fel de comuna ca aerul pe care il respiram. Faceti o plimbare pe o strada oarecare, in centrul unui oras oarecare. Veti vedea un delict sau o contraventie la fiecare metru. Afisaj ilegal, vanzare de CD-uri pirat, cersetorie, violenta stradala sau limbaj abuziv, graffitti, constructii fara autorizatie. Lista poate continua pana in josul paginii. Acestea sunt lucrurile de care ne izbim in fiecare zi. Este, desigur, foarte grav ca unii au furat zeci de mii de miliarde. Dar cetateanul de rand e mult mai afectat, direct, de mica delicventa decat de marile afaceri criminale. Vecinul care da muzica tare, vizitatorul care arunca chistoace in lift sau functionarul care ne-a pus pe drumuri degeaba, doar ca sa-si bea cafeaua: acestea sunt personajele care ne otravesc viata cotidiana.
Bine, veti spune, dar afacerile de mare coruptie sunt mult mai grave si ne afecteaza pe toti, chiar daca doar indirect. Si apoi, ce semnal ar da autoritatile daca ar trimite politia sa il ridice pe pustiul care isi plimba pitbull-ul fara lesa, in timp ce Godzilla mafiei economice bantuie libera pe strada?

Teoria “ferestrelor sparte”

Din pacate, in materie de societate, resorturile cauzale nu sunt intotdeauna intuitive. Iar in materie de delicte, se intampla ca este tocmai mica delicventa aceea care trebuie combatuta mai cu sarg.
Surprinzator, nu-i asa? Ceea ce va spun insa nu este o inventie jurnalistica, ci o concluzie a unei teorii criminologice care se afla in spatele celor mai eficiente politici de reducere a delicventei din ultimele decenii. E vorba de teoria “ferestrelor sparte”, avansata de James Q. Wilson si George Kelling, intr-un articol publicat in The Atlantic Monthly, in 1982. O observatie simpla, mai intai. Imaginati-va o cladire cu o fereastra sparta. Daca geamul nu este pus la loc repede, si celelalte ferestre vor fi sparte, in curand. Aceasta pentru ca un geam spart si nereparat semnalizeaza ca nimeni nu are grija de acea cladire. Primul geam spart e critic. Dupa el, vor urma si celelalte, cu necesitate. Ce trebuie sa facem pentru a preveni distrugerea cladirii e sa evitam ca primul geam sa fie spart.
Sau imaginati-va un sac de gunoi aruncat pe o alee. Daca el nu e ridicat repede, se va ajunge in scurta vreme ca oamenii sa isi arunce acolo gunoaiele. Acelasi mecanism e la lucru: sacul abandonat arata ca normele nu sunt respectate in acel loc. Primul care a abordat experimental acest aspect al delicventei a fost Philip Zimbardo, un psiholog de la Stanford. El a lasat pe strada o masina si a notat in cat timp aceasta e jefuita si demontata. Acest interval scadea dramatic, la cateva ore, cand masina avea un geam spart.
Pornind de la aceste constatari, Wilson si Kelling au pus bazele teoriei “tolerantei zero”. In mod traditional, politia se concentra asupra delictelor serioase dintr-un district, trecand cu vederea micile “gainarii”, la limita legii. In noua abordare, politia a inceput sa actioneze nemilos impotriva micilor delicventi, la cel mai mic semn de incalcare a normelor. Acte care inainte erau tolerate, de la aruncatul gumei de mestecat pe jos pana la sarirea peste barierele de la metrou, acum au fost reprimate. Politia din New York a fost primul mare departament care a aplicat acest tratament. Deviza acestei politici de “toleranta zero” este: “Rezolva delictele marunte, iar cele grave se vor rezolva singure”. Rezultatele au fost spectaculoase. Dar ce e interesant aici este ca nu doar delictele minore s-au imputinat. Reducerea a fost generala, la toate categoriile, inclusiv asasinate si talharii cu violenta. De ce anume se intampla asa e mai complicat de explicat. Sa ne intoarcem putin la “fereastra sparta”. Prezenta ei produce alte ferestre sparte. Similar, delictele serioase apar intr-un mediu care este tolerant la abaterile de la norma. De fapt, delictele serioase apar adesea ca o escaladare ce porneste de la cele mici. In plus, atunci cand politia ii reprima pe “gainari”, frecvent ea constata ca a prins si “pesti mai mari”, pentru ca unii dintre acestia sunt implicati in delicte mai grave. De pilda atunci cand politia din New York a decis sa puna mana pe cei care spalau, ilegal, parbrize la intersectie, a constatat ca unii dintre acestia erau dati in urmarire sau purtau arme albe.
In ce ma priveste, socotesc ca mai exista un mecanism care explica aceasta relatie curioasa dintre delictele minore si acelea majore, precum si necesitatea de a le reprima dur pe primele. Unele dintre aceste delicte minore au de fapt un rol de “testare” a reactiei victimei, a publicului, a complicilor si a politiei. Rareori cineva comite direct un delict grav. De regula, el incearca mai intai marea cu degetul, pentru a vedea cu cine are de-a face si ce reactie au ceilalti.
Iata de ce, macar in domeniul infractionalitatii comune, atitudinea curenta care presupune concentrarea pe delictele serioase nu este potrivita. Dimpotriva, ea favorizeaza rate mari ale delicventei. A sta in masina sau la sectie, asteptand ca unui cetatean sa i se dea cu ceva in cap sau ca altul sa fie impuscat pe strada in vreme ce potopul de mici infractiuni este ignorat, e chiar atitudinea care contribuie la escaladarea ilegalitatilor si violentei. Rezulta de aici ca politia, procuratura si tribunalele din aceasta tara trebuie sa inceteze sa-i mai socoteasca pe micii “gainari” drept un element pitoresc al strazilor si cartierelor noastre. E timpul ca impotriva acestor oameni, in special, sa fie luate masuri aspre. E timpul sa se termine cu complicitatea dintre politistul de la circa si derbedeul de la colt. E timpul ca orasele noastre sa inceteze sa mai arate ca niste mahalale ale nimanui.

“Gainarii” tolerate

E posibil, veti obiecta, ca aceasta teorie sa fie valida “la nivelul strazii”, la nivelul infractionalitatii “proletare” (blue-collar). Problema Romaniei pare insa ca este jaful la nivel inalt, perpetuat cu mijloace sofisticate, prin banci si deturnari de fonduri. Cu alte cuvinte, avem o infractionalitate a elitelor educate (white-collar, ca sa folosesc o celebra distinctie din sociologia americana). Nu ar trebui oare ca Parchetul, DNA-ul si trupele speciale sa descinda mai intai in curte la acestia, inainte sa ii puna catusele unui portar amarat care primeste o “atentie” ca sa permita o vizita dupa program? Nu ar trebui sa lansam harponul spre “marii rechini”, inainte de a arunca plasa dupa “plevusca”? Pe scurt, raspunsul e si in acest caz negativ. Teoria “ferestrei sparte” se aplica si in cazul acestui gen de delicte. Acolo unde un functionar nu poate fi mituit nici cu o ciocolata, probabil nu va fi tolerata sau acceptata nici mita cu o limuzina. Acolo unde un patron nu poate sa angajeze “la negru” nici un paznic de noapte, e putin probabil ca vor inflori firme care se vor ocupa cu traficul de persoane.
Dar mai important este faptul ca, de obicei, marile delicte presupun, pentru a fi comise, delicte mai mici, “secundare”, “ajutatoare”, daca vreti. Imi e greu sa cred ca cineva intra pe poarta unui minister, semneaza niste hartii, isi face vila si apoi pleaca. In imensa majoritate a cazurilor, pentru ca jaful final sa se petreaca, s-a mai petrecut un miriad de mici ilegalitati sau abuzuri, care au fost trecute cu vederea. Angajari de rude, fara concurs, folosirea masinii de serviciu pentru cumparaturile nevestei, aranjamente marunte de tot felul, comportament abuziv. Pe fondul acestei destramari a ordinii s-au petrecut fapte mai grave.
De altfel, ancheta in cazul marilor afaceri de coruptie, ca si in cazul marilor crime, e complicata. Eu nu spun sa nu se faca. Dar din punct de vedere practic, e mult mai simplu ca unii sa ajunga mai rapid in inchisoare pentru delicte mai marunte, in vreme ce ancheta continua in cazul faptelor mai grave. Cariera de mafiot a lui Al Capone nu s-a terminat din cauza celor pe care i-a imbracat in ciment si i-a aruncat in apa, ci datorita Fiscului, unde “uitase” sa plateasca niste impozite.
Iata de ce eu sunt sceptic cu privire la strategia actuala de urmarire a “marilor rechini”. Actualul ministru al Justitiei apare la televiziune si recunoaste deschis ca nici nu spera sa vada, in urmatoarele luni, vreo condamnare. Atunci, va intreb, la ce mai serveste sistemul de justitie, daca marii infractori si evazionisti stiu ca vor da socoteala abia candva, spre calendele grecesti?
Doamna ministru ne asigura ca, intr-o buna zi, asta se va intampla. Acestea sunt vorbe. Atata vreme cat se va continua actuala strategie si se vor tolera “gainariile”, nu se va schimba nimic. Noi vom sti cand va incepe cu adevarat lupta cu coruptia si criminalitatea. Cum putem fi siguri? Uitati-va in jur. Cand maimuta umana se va teme sa se dea in spectacol sau va ezita sa intinda mana, va incepe o noua epoca in Romania. Pana atunci mai avem de asteptat. Doamna ministru al Justitiei nu a reusit nici macar sa ii faca pe angajatii sai, “oamenii legii” de la Institutul National al Magistraturii, sa nu mai parcheze ilegal, de-a curmezisul trotuarului, exact sub un semn care interzice parcarea.

(Subtitlurile apartin redactiei)