De același autor
Bine, s-ar putea obiecta, dar nu tot noi achitam, prin impozite, nota de plata a alegerilor? Si apoi, de ce ar trebui ca aceste alegeri sa ne coste ceva pe fiecare în parte? Nu e mai bine ca lucrurile sa ramana ca acum, anume ca alegerile sa fie practic gratuite?
Se întampla însa în materie de economie si societate ca solutiile cele mai intuitive sa fie, adesea, paguboase. Faptul ca guvernul foloseste pentru organizarea alegerilor bani care provin de la fiecare cetatean, obtinuti prin taxe si impozite, nu înseamna ca fiecare din noi are de platit un cost individual al votului. Iar în lipsa unui asemenea cost calculabil, nici unul dintre noi nu poate adopta un comportament rational din punct de vedere economic cu privire la participarea la vot.
Din punct de vedere al teoriei economice, alegerile sunt un bun public. Departe însa de a fi neaparat ceva bun, acest lucru explica o parte din anomaliile procesului electoral.
Ceea ce economistii numesc un “bun public” este acel bun a carui furnizare se face prin actiune colectiva, în conditiile în care nu exista o modalitate prin care unii sa fie exclusi în detrimentul altora de la utilizarea bunului respectiv. Exemplul clasic este acela al farului de navigatie. Costul sau este prea mare pentru a fi suportat doar de un singur proprietar, însa, odata construit, el poate fi folosit de toti. Multe bunuri pe care le vedem în jurul nostru sunt bunuri publice. Muzeele, sistemul de aparare nationala, parcurile naturale sunt astfel de bunuri, de care, în principiu, se pot bucura toti cetatenii.
Problema principala care apare în legatura cu aceste bunuri publice, din perspectiva discutiei noastre, este supraconsumul. Accesul la aceste bunuri nu presupune costuri directe, cum este cazul cu serviciile si bunurile pe care le cumparam noi însine pe piata libera (o masa la restaurant, spre exemplu). Bunurile publice pot fi comparate cu “bufetul suedez” care e inclus în costul unei camere de hotel: fiecare oaspete poate coborî dimineata sa se ospateze dupa pofta inimii, între anumite ore, din bucatele aranjate pe masa. Atata vreme cat nu exista penurie (o alta problema care intervine frecvent în economia bunurilor publice), nu exista nici o bariera economica care sa limiteze consumul. Rezultatul este risipa. O ilustratie simpla ar fi aceea a unui robinet (de apa, gaz etc.), unde consumul este platit “la comun”: exista tentatia de a-l lasa deschis, pentru a profita cat mai mult.
Din punct de vedere economic, alegerile politice dintr-un stat democratic sunt un asemenea bun public. Ceea ce se ofera, în final, este reprezentarea politica. Aceasta se obtine printr-un proces din care nu este exclus nimeni si unde fiecare primeste, în principiu, acelasi lucru (un vot, exprimat optional).
Unde apare supraconsumul aici? El apare la nivelul exercitarii votului. Adevarul este ca multi dintre cei care voteaza o fac fara sa aiba nici un motiv rational, doar pentru ca este ieftin sa o faca. Aici este, probabil, si solutia “paradoxului alegatorului”, ce i-a pus pe ganduri pe teoreticienii scolii “alegerii rationale”, care s-au întrebat de ce un alegator s-ar prezenta la vot, în conditiile în care influenta votului sau este aproape nula. Posibil, dar si cheltuielile sale (de bani, timp, energie etc.) sunt, la randul lor, practic nule.
In istoria teoriilor despre regimurile populare si reprezentative, acestea erau considerate ca sisteme unde participarea politica lua forme veritabile, cum ar fi serviciul militar sau naval. In momentul în care s-au introdus alegerile politice moderne, unii teoreticieni au remarcat ca, din punct de vedere al spiritului civic, este ceva în neregula aici. Henry David Thoreau, spre exemplu, scria, în secolul al XIX-lea, ca a vota nu înseamna a face ceva concret în favoarea binelui, ci înseamna doar sa îti exprimi, vag, neangajant, o preferinta ca acesta sa izbandeasca.
Daca am dreptate, asta înseamna ca alegerile democratice nu sunt caracterizate, asa cum cred majoritatea savantilor politici, de absenteism, ci de supraparticipare. Naiv, acestia au presupus ca în conditiile în care, sa zicem, doar 35% din electorat alege sa îsi exprime votul, atunci asta presupune un grad scazut de mobilizare electorala. In raport cu ce, însa? In raport cu un 100% pur formal?
Procentele de la alegeri nu sunt scazute decat daca credem ca, printr-un proces de iluminare colectiva, fiecare ar trebui sa devina în ziua votului un apostol al virtutilor civice. In realitate, ele sunt mari. Aceste procente nu sunt cu putinta decat în conditiile în care costurile participarii la vot sunt practic nule. Pentru a reveni la exemple concrete: daca maine accesul la metrou ar fi gratuit, fiti siguri ca o buna parte din calatorii suplimentari care se vor revarsa în statii si în vagoane îsi vor face drum pe acolo doar pentru a se bucura de o calatorie pe gratis, nu pentru ca ar fi avut o treaba anume la care ar putea sa ajunga mai ieftin, în acel moment.
Ipoteza aceasta ar face lumina în cazul unei anomalii electorale din aceasta tara. Stim ca în mediul rural prezenta la urne este sensibil mai ridicata decat în mediul urban, cu toate ca în primul avem de-a face cu un electorat cu un nivel foarte scazut de înregimentare politica, slab informat si care nu se identifica, cultural, cu candidatii.
Teoria noastra, care nu exclude alte abordari, propune o explicatie simpla. Costurile participarii la vot în mediul rural sunt mai mici decat cele din mediul urban. Un orasean trebuie sa afle unde e sectia de votare, trebuie adesea sa ia un mijloc de transport pana acolo, trebuie sa îsi faca timp în conditiile în care orasenii au multe alte lucruri de facut, chiar si duminica, trebuie sa se descurce în fata unei oferte politice mai ample si trebuie sa o faca între oameni pe care nu îi cunoaste si nu îi va mai vedea dupa alegeri. Pe scurt, costurile, atat cele materiale cat si cele psihologice, sunt mai mari în mediul urban decat în mediul rural.
Astfel se face ca electoratul rural apare mai degraba la vot decat acela urban. Consecintele sunt foarte grave, asa cum s-a vazut si la ultimele alegeri generale.
Cum poate fi remediata aceasta situatie? In principiu, prin impunerea unui cost direct asupra alegatorilor. O metoda similara e folosita în unele domenii cum ar fi asigurarile, unde abuzul de despagubiri e limitat de impunerea unei franchize care reprezinta o parte din suma de încasat, dar nu mai putin de o anumita valoare. Aceasta împiedica ca reclamantul sa reclame sau sa regizeze incidente minore, care nu pot fi verificate.
Ce forma ar putea lua acest transfer al costurilor? Teoretic, exista mai multe optiuni, însa cultura politica locala, ineficienta administratiei si saracia de masa exclud aproape complet eventualele taxe electorale, desi, în treacat fie spus, ideea sugerata de H.-R. Patapievici, aceea a meritelor votului cenzitar, are sens pe fundalul analizei de mai sus. Dar, practic vorbind, o procedura administrativa ar fi mai fezabila.
Propunerea noastra este introducerea unei cereri, completata si depusa în persoana, pentru eliberarea unei carti de alegator. Ea ar putea include o scurta declaratie olografa, care sa certifice ca respectivul a luat la cunostinta normele electorale si ca doreste sa îsi exercite dreptul la vot.
Simpla introducere a unei asemenea proceduri ar avea efecte considerabile. Ea este perfect democratica, pentru ca oricine ar dori sa voteze ar putea sa o faca fara dificultate. Dar cei care se duc la vot într-o doara nu ne-ar mai onora cu prezenta lor în aceeasi proportie. De asemenea, probabil ca ar scadea mult prezenta la vot a electoratului functional analfabet, pentru care trei randuri scrise de mana ar reprezenta un efort excesiv, în schimbul distractiei de a pune o stampila în patratul cu trandafiri.
Este în interesul fortelor politice care doresc o schimbare în aceasta tara sa reformeze legea electorala în sensul responsabilizarii alegatorului, ceea ce implica transferarea asupra acestuia a unor costuri directe. Aceasta presupune sa ne asumam o alta conceptie despre democratie, una în care alegatorul nu mai este pasiv, asteptand gratuitati din partea statului, ci este un cetatean care stie ca trebuie sa faca si el ceva, oricat de putin, pentru a-si exercita drepturile.
