De același autor
Ce este un putinist
Să fie nedrept să-l numim pe Călin Georgescu putinist, deși a descoperit, cu aerul său de guru rătăcit prin geopolitică, „înțelepciunea rusească”? Dar pe Cozmin Gușă, care s-a declarat de bunăvoie și nesilit de nimeni „prorus în interes național”? Sau pe Diana Șoșoacă, care a mers recent să-l asigure pe Putin că românii nu îl urăsc, ci doar au fost confiscați temporar de Ursula, Zelenski, globaliști și alte personaje din mitologia suveranistă?
Pe de altă parte, nu toți cei care critică UE, globalismul, NATO pot fi numiți putiniști. Poți fi nemulțumit de birocrația de la Bruxelles, poți fi conservator, religios sau pur și simplu sătul de Ursula von der Leyen, fără să ajungi automat în ograda Kremlinului.
Adrian Papahagi, cu care de altfel m-am contrat în repetate rânduri, este un critic dur al ceea ce consideră „derive stângiste” ale UE și are un discurs religios și cultural adesea în opoziție cu sensibilitățile liberale contemporane. Diferența este că nu transformă această critică într-o punte către Moscova. Dimpotrivă, vede Rusia ca agresor istoric, respinge falsa aură creștină a Kremlinului și consideră că interesul României este să rămână ferm în UE și NATO.
Termenul „putinist” este folosit uneori prea îngust, rezervat celor care îl laudă explicit pe Putin; alteori este folosit prea larg, când ajunge să fie lipit automat de orice critică la adresa UE, a NATO sau a politicilor occidentale. Între aceste extreme există o zonă mai periculoasă: putinismul funcțional.
Acesta înseamnă alinierea, explicită sau nu, cinică sau naivă, cu obiectivele strategice ale Kremlinului. Aceste obiective sunt clare: o Rusie redevenită putere imperială, o Europă divizată și neîncrezătoare în sine, state UE blocate de conflicte interne, NATO prezentat drept agresor, Ucraina abandonată. La acestea se adaugă transformarea Occidentului în inamic principal, prezentarea Rusiei ca actor rațional, conservator și nedreptățit, precum și împingerea țărilor din regiune spre iluzia că „neutralitatea” este o formă de maturitate.
Diferența între un critic și un putinist apare în momentul în care critica iese dintr-un cadru normal: UE devine „ocupație”, NATO devine „pericol”, Ucraina devine „dușman”, iar Rusia, statul care a invadat o țară vecină, începe să apară ca partener rezonabil, model de suveranitate sau măcar forță inevitabilă în fața căreia trebuie să ne facem mici și ascultători.
Spectrul putinismului
Putinismul trebuie înțeles ca un spectru, nu ca o categorie binară. La capătul extrem se află admirația pentru Putin, justificarea acțiunilor Rusiei, lăudarea BRICS și opțiunea pentru RoExit. Aici nu mai avem doar critică la adresa Occidentului, ci abandonarea direcției strategice care a ținut România în zona democratică și de securitate a Europei.
Un pas mai jos apare putinismul „cu mănuși”: nu se mai vorbește despre ieșirea din UE, ci despre o Uniune redusă la comerț, bani și libertate de circulație, fără politici comune, justiție, mediu sau drepturi pentru toți. Adică toate beneficiile apartenenței, fără vreun fel de obligații; cei care susțin această direcție ar vrea să rămână în club, dar să nu respecte nicio regulă, să bea pe gratis și, eventual, să aleagă ei muzica.
Mai departe găsim zona largă și ambiguă „nu suntem proruși, dar…”. Nu suntem proruși, dar UE ne-a distrus. Nu suntem proruși, dar NATO ne folosește ca scut. Nu suntem proruși, dar Ucraina ne bagă în război. Nu suntem proruși, dar Putin măcar își apără țara. După cum argumentam mai sus, putinismul nu necesită adeziune explicită la Kremlin; este suficient ca toate explicațiile să curgă în aceeași direcție: Rusia este absolvită, Occidentul este vinovat, Ucraina este suspectă, iar România ar trebui să se retragă într-o neutralitate imaginară.
Categoriile putinismului
În spațiul public se repetă tot mai des câteva tipare; le putem grupa în patru categorii mari, deși există nuanțe interesante care ar necesita un spațiu mai amplu de expunere.
Neutralitatea imaginară
„Nu suntem pro-Rusia, suntem pro-România”, „nu vrem război”, „să avem relații bune cu toți”. Am mai scris despre cum „pacea” este instrumentalizată în mod propagandistic, aici vedem o extensie a acestei direcții. Este probabil cea mai seducătoare formă a putinismului funcțional, tocmai pentru că nu pare putinistă. Cine ar putea fi împotriva păcii, cine nu e „pro-România”?
Însă aceste expresii scot România din contextul strategic real. România este un stat aflat la granița unei regiuni destabilizate de Rusia; neutralitatea nu este echilibru, ci o retragere convenabilă pentru agresor, iar „pacea” devine capitulare. Discuțiile de pe această poziție nu sunt diplomație sau realism, ci provincialism și servilism.
Antioccidentalismul
UE ne-a distrus, NATO ne folosește ca scut, Bruxelles-ul ne-a transformat în colonie, Occidentul ne fură resursele, ne închide minele, ne obligă la vaccinare, ne impune taxe verzi, ne distruge identitatea culturală și ne pune să murim pentru alții. O subtemă importantă este cea culturală, unde Putin ne va salva de „reeducarea” de la UE, ce vine cu progresism, neomarxism, LGBT, „părinte 1 și părinte 2”.
Poziția pretinde că ar critica politicile europene și NATO, dar nu e decât conspiraționism – convingerea că „noi” am fi „măreți” dacă nu ar fi cineva acolo care complotează împotriva noastră. Frustrări reale există: sărăcie, inegalitate, corupție, dar sunt puse aiurea în cârca UE și NATO, în timp ce responsabilitatea internă dispare aproape complet. În această logică, Rusia nu trebuie nici măcar lăudată direct. E suficient ca Occidentul să fie prezentat ca sursă a tuturor relelor; prin contrast, Rusia începe să pară măcar suportabilă.
Ucraina este pericolul real
A treia categorie mută vina conflictului din Europa de pe Rusia pe Ucraina, prezentată ca adevăratul inamic al României. Ucraina este coruptă (cum o fi Rusia?), nerecunoscătoare, responsabilă pentru banii luați de la români, pentru riscul de război, pentru drone, pentru criza socială, eventual și pentru faptul că pensionarii români nu trăiesc ca în Luxemburg.
Este o inversare morală foarte eficientă, pentru că nu cere publicului să iubească Rusia, ci doar să urască suficient Ucraina. În realitate, problemele sociale ale României nu au început cu sprijinul pentru Ucraina și nu se vor rezolva prin abandonarea Ucrainei. Narativ, formula funcționează: când vrei să aperi Rusia fără să pară că aperi Rusia, transformi victima într-un profitor suspect.
Rusia, o putere inevitabilă
A patra categorie este Rusia ca alternativă sau fatalitate. Aici intră admirația pentru BRICS, ideea că Rusia „nu este răul pe pământ”, fascinația pentru Putin ca lider puternic, mitul Rusiei ortodoxe și conservatoare. Astea sunt completate de „realism”, în fapt tot o formă de ploconire: Rusia e prea aproape, prea puternică (au rachete de care nu ne poate apăra nimeni), Occidentul deja a pierdut.
Nu ni se spune neapărat că Putin este bun, ci că nu e chiar rău și că este, oricum, inevitabil. Rusia devine o combinație convenabilă de mănăstire, imperiu și supermarket geopolitic, de unde fiecare își ia ce are nevoie: ortodoxie pentru conservatori, forță pentru autoritari, BRICS pentru antioccidentali, „realism” pentru cei care vor să pară lucizi când acceptă victoria agresorului.
De ce funcționează?
Putinismul românesc crește pe un teren fertil: există probleme reale ce pot fi exploatate – un stat slab, corupție, servicii publice proaste, inegalități și neîncredere în aproape tot ce vine „de sus”. Pentru mulți oameni, UE, NATO sau Ucraina devin explicații simple pentru frustrări mult mai vechi. Dacă spitalul e prost, școala e slabă, pensia e mică și primarul e incompetent, e mai confortabil să crezi că totul vine de la Bruxelles, de la Kiev sau de la „globaliști”, decât să accepți amestecul local de hoție, prostie și complicitate care a dus la situația existentă.
Toate problemele reale sunt însă exploatate de grupuri de interese (locale), „ciocoii vechi și noi”. Cei vechi, oameni care au fost importanți – politicieni, consultanți, moguli, rezerviști, comentatori, încearcă acum să-și recupereze locul, călărind valul antioccidental. Cei noi au înțeles că „suveranismul” poate fi o carieră, nu doar o convingere.
Pentru toți aceștia, modelul democratic european este incomod: are reguli, instituții, anchete de presă, incompatibilități, proceduri, uneori chiar consecințe. Modelul rusesc, în schimb, este mult mai „prietenos”: contează pe cine știi, nu ce știi; contează accesul la centru, loialitatea, nu competența sau legea. Pentru cine visează la „o bucată din România”, varianta unei țări slăbite, izolate și ostile propriilor alianțe este mult mai ofertantă decât una conectată la reguli europene, oricât de imperfecte ar fi ele.
Peste toate acestea vine propaganda, un ecosistem ce produce un volum de content greu de imaginat: clipuri scurte, comentarii, podcasturi, „analize”, televiziuni, meme, influenceri, fragmente scoase din context, emoții amplificate algoritmic, conspirații reciclate din pandemie și adaptate la Ucraina, energie, climă, vaccinuri, identitate. Publicul vede doar mesajul izolat: „UE ne-a distrus”, „Ucraina ne ia banii”, „NATO ne bagă în război”. Mai greu vede infrastructura care repetă, testează, rafinează și distribuie aceste mesaje până când ele par simple opinii de bun-simț.
Putinismul funcțional nu are nevoie ca toți cei care îl repetă să fie agenți, plătiți sau conștienți de ceea ce fac. Unii sunt oportuniști, alții resentimentari, alții speriați, alții doar manipulați. Dar când aceleași narațiuni apar obsesiv, în aceleași direcții, nu mai vorbim doar despre nemulțumiri rezonabile, ci despre un sistem de influență care știe foarte bine ce apasă și unde vrea să ajungă.
