Combaterea dezinformării (1): legi și instituții

În același timp, multe soluții vehiculate sunt prea generale, precum apelurile la educație, greu de aplicat, precum obligații noi pentru platforme, sau incompatibile cu democrația, precum interzicerea generică a „informațiilor false”.

 Sigur, problema trebuie abordată integrat, prin educație, comunicare, legislație, capacitate instituțională și colaborare internațională. Acest articol în două părți se concentrează asupra dimensiunii legislativ-instituționale, încercând să propună soluții concrete.

Prima parte privește rolul CNA, răspunderea medicilor și instituțiilor educaționale. Partea a doua va aborda rețelele de dezinformare, relația cu platformele și instigarea la violență.

Măsurile trebuie să respecte două principii: orice limitare a libertății de exprimare trebuie să fie necesară și proporțională și nu trebuie să ofere autorităților instrumente ușor de folosit abuziv. Testul este simplu: am accepta aceeași putere dacă ar ajunge în mâinile unui guvern „suveranist”?

Scopul nu poate fi eliminarea dezinformării, ci reducerea amplificării, exploatării comerciale și a efectelor periculoase. Componenta de „cerere” (atracția unui public real pentru conspiraționism) trebuie contracarată prin restul măsurilor, în principal educație și comunicare.

 Informarea corectă de la TV la influenceri

Radioul și televiziunea sunt servicii cu influență publică, iar Legea audiovizualului are și funcția de a obliga furnizorii media să asigure informarea corectă, sub amenințarea unor sancțiuni. O problemă evidentă este efectul redus al sancțiunilor asupra unor furnizori, atât din cauza amenzilor reduse, cât și a lipsei de predictibilitate. În 2025, postul Realitatea Plus a primit 65 de sancțiuni (31 de somații, 29 de amenzi și 5 suspendări de emisie), iar România TV, 42 de sancțiuni (19 somații, 20 de amenzi și 3 suspendări). Cele două cumulează 74% din numărul amenzilor date în 2025 și continuă să încalce regulile, ceea ce sugerează că sancțiunile au devenit pentru ei simple costuri de operare, nu instrumente de descurajare.

O primă soluție ar fi creșterea amenzilor, preferabil într-o variantă care combină un prag fix cu un procent din venituri, care să crească la repetarea abaterii. Recidiva ar trebui să fie precizată expres drept cauză agravantă, nu doar la creșterea amenzilor, ci și cu privire la tipul de sancțiune. Legea conține deja o scară a sancțiunilor, nu se poate suspenda emisia dacă nu au fost date amenzi înainte. Succesiunea ar trebui să fie mai predictibilă, iar recidiva în termen scurt să impună sancțiuni tot mai ridicate. Legea ar putea fi amendată și să includă retragerea licenței ca nouă treaptă de sancțiuni, în situații excepționale.

Trebuie clarificată și retragerea licenței pentru neplata amenzilor, care este în prezent ancorată în obligația furnizorilor media să informeze CNA referitor la fiecare plată. Paradoxal, asta oferă o portiță de scăpare posturilor problematice, sub pretextul confuziei birocratice, după cum am văzut în cazurile Realitatea Plus și Gold FM.

Mecanismul ar trebui actualizat astfel încât plata să poată fi urmărită direct, termenul de plată calculat de când amenda devine executorie, iar titularul să primească notificări periodice, clarificând că retragerea licenței este o consecință a sfidării legii, nu a lipsei unor hârtii.

Mai departe, trebuie să analizăm situația produselor audiovideo online, considerând că unele conturi publică regulat conținut și au audiențe mai mari decât unele posturi clasice, obținând și venituri, uneori semnificative. Decizia CNA nr. 116/2026 stabilește că asemenea conturi vor fi asimilate serviciilor media audiovizuale la cerere, o decizie corectă pe fond, deși a fost criticată pentru unele precizări neclare sau contradictorii. Acestor furnizori li se aplică Legea audiovizualului și Codul, doar că sancțiunile nu sunt complet translatabile, astfel că ar trebui analizată posibilitatea unor amendamente care să trateze acest spațiu în mod specific.

Autoritatea medicală și răspunderea

Autoritatea profesională a unui medic poate da credibilitate unor afirmații medicale neîntemeiate. Cazul lui Răzvan Constantinescu arată limitele capacității statului de a impune o serie de limite. Cercetat pentru declarațiile din timpul pandemiei, medicul a primit, potrivit RFI, sancțiuni ușoare: o mustrare și un vot de blam, pe care a declarat că le-a contestat (încă e neclar dacă au fost menținute). Efectul a fost zero, Constantinescu a continuat să promoveze teorii false inclusiv în prezentări publice și a susținut, fără dovezi, că decesele unor colegi ar fi fost cauzate de vaccinare, ceea ce a pornit o nouă cercetare, în 2025.

CMR are la dispoziție diferite instrumente, inclusiv sancțiunea interdicției temporare de practică, însă cercetarea trece prin mai multe etape, deciziile sunt contestabile, iar contestația internă suspendă executarea sancțiunii. Fostul președinte CMR Daniel Coriu avertiza în 2021 că o decizie definitivă poate întârzia ani și propunea suspendarea dreptului de practică pe perioada anchetei disciplinare. Actuala președintă, Cătălina Poiană, susține și ea că unele anchete durează prea mult.

Astfel, sunt necesare două schimbări. În primul rând, crearea unei proceduri accelerate pentru afirmațiile medicale publice cu risc serios pentru sănătate: materialele publicate pot fi conservate imediat, evaluate de specialiști independenți, iar comisiile, obligate să motiveze decizia într-un termen scurt. CMR ar trebui să publice și durata dosarelor, sancțiunile aplicate și rezultatul contestațiilor. A doua măsură este posibilitatea suspendării provizorii a dreptului de practică înainte de soluționarea definitivă, când probele indică un risc actual pentru pacienți sau pentru sănătatea publică, pe un model similar celui din Marea Britanie. O comisie independentă ar decide motivat, medicul ar putea cere imediat controlul instanței, iar măsura ar expira dacă instituțiile nu soluționează dosarul cu prioritate. Suspendarea ar proteja publicul pe durata cercetării și ar obliga CMR să lucreze repede, fără să transforme o acuzație în verdict definitiv.

Prin regulile de autorizare și prin CMR, statul confirmă că o persoană poate trata pacienți și conferă o greutate aparte afirmațiilor sale medicale publice, însă acest statut este un privilegiu însoțit de obligații, a căror respectare trebuie verificată și după acordarea dreptului de practică. Libertatea de exprimare rămâne un drept al medicului, dar anumite limitări pot fi impuse în contextul în care medicul promovează tratamente cunoscute ca fiind ineficiente, subminează tratamente dovedite sau promovează dezinformare de natură să afecteze sănătatea publică sau încrederea în profesia medicală.

Atestat pentru pseudoștiință, catedră pentru conspirații

În timp ce pretinde că luptă împotriva dezinformării, statul susține și chiar finanțează pseudoștiința. Unele universități organizează conferințe sau oferă programe despre homeopatie, iar Ministerul Sănătății păstrează acreditarea în această „terapie alternativă”, deși nu există dovezi că ar aduce vreun beneficiu, ba chiar există argumente solide că pretinde ceva imposibil.

Ministerul ar trebui să reevalueze atestatele cu experți independenți și să retragă recunoașterea competențelor terapeutice fără eficacitate demonstrată, iar universitățile ar trebui să condiționeze organizarea conferințelor de evaluarea științifică a programului, altfel statul însuși devine promotor al pseudoștiinței și teoriilor conspirației.

A doua problemă este că avem în școli și licee profesori care, din spatele autorității lor, amplifică diverse narațiuni false, uneori direct de la catedră, alteori prin comunicare publică. Cele două situații nu pot fi tratate unitar, iar libertatea unor opinii „neortodoxe” se extinde și în cazul profesorilor, altfel ajungem iarăși la riscul abuzurilor (statul poate ajunge să definească „opiniile neortodoxe” după interese de moment).

Totuși, CEDO admite că, în anumite contexte, obligațiile profesorilor se pot extinde la comunicarea publică din afara școlii, atunci când se poate stabili un risc demonstrabil pentru elevi (de exemplu, informații medicale nesusținute de dovezi). Statutul profesorului ar putea prevedea o astfel de regulă, care ar crea obligația școlilor să analizeze situația, să impună sancțiuni dacă este cazul și să comunice transparent rezultatele.

Pe de altă parte, există suspiciuni că unii profesori răspândesc falsuri și teorii conspiraționale de la catedră, deși nu știm cât de extinsă și gravă este situația. Prima măsură aici este un audit în această direcție, urmată, dacă este cazul, de implementarea unei proceduri de raportare confidențială de către elevi și părinți, care să ducă la cercetări și eventuale sancțiuni.

Măsuri mici, rezultate importante

Mulți dintre cei care cer statului „să facă ceva” împotriva dezinformării au așteptarea unor măsuri de amploare, spectaculoase, care să producă rapid rezultate semnificative. Dacă respectăm principiile democratice, acestea nu sunt realiste; în schimb, putem implementa măsuri punctuale „plictisitoare”, care să producă rezultate în timp. Câteva au fost prezentate aici: creșterea sancțiunilor CNA, tratarea serioasă a „recidivei” și extinderea la spațiul online; limitarea capacității medicilor de a promova teorii periculoase în spațiul public; limitarea susținerii de către stat a pseudoștiinței; verificarea cazurilor în care comunicarea profesorilor poate pune în pericol elevii și implementarea unor mecanisme de raportare a cazurilor în care teoriile false sunt promovate de la catedră.

Despre ură, violență și rețele care amplifică falsuri, în numărul următor. //