De același autor
Bacalaureatul la religie sună ca o glumă de 1 aprilie. În schimb, este o propunere serioasă venită către Ministerul Educației din partea cultelor. Că pare o glumă ne-a arătat și Părintele Francisc Doboș, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, într-un interviu în care s-a arătat surprins că este întrebat cum ar arăta o asemenea probă și mai degrabă s-a încurcat în explicații. Reprezentanții BOR nici măcar nu s-au sinchisit să încerce o explicație.
Faptul că nimeni dintre cei care au venit cu măreața idee nu reușește să explice operaționalizarea acesteia, arată destul de clar că nici măcar ei nu au ajuns până acolo. Au profitat doar de moment – modificarea legii educației – să facă ce fac de obicei: să se insinueze în mijlocul societății.
Mai multă lume a explicat deja că miza nu pare a fi interesul elevilor sau al societății, ci al cultelor, care asistă la scăderea interesului pentru cele sfinte, cu implicații directe asupra capacității lor de a influența societatea. Accesul neîngrădit în școală este esențial pentru a încetini acest declin.
De când CCR a hotărât, în 2014, că trebuie făcută cerere pentru a participa la ora de religie (și nu invers), s-a pornit panica. Cultele riscă să rămână fără un important punct de presiune socială, iar facultățile de teologie își pierd brusc o parte din atracție.
Peste noapte, s-a înființat atunci Asociația Părinți pentru Ora de Religie, care a crescut în câteva zile ca alte organizații într-un an, ajungând rapid în poze cu Sorin Câmpeanu, pe atunci ministrul Educației. Hărțuirea necredincioșilor se ține lanț de atunci: presiuni pe elevi și părinți să-și înscrie copiii la religie, plasarea orelor în mod intenționat în mijlocul orarului ca să creeze dificultăți, presiuni pe minister să țină ora în trunchiul comun – adică obligatorie, deși elevii pot să nu participe – adică nu este obligatorie, presiuni să se facă înscrierile pe câte patru ani în loc să se facă anual, presiuni să se păstreze note care contează la medie, deși asta îi dezavantajează pe cei care nu participă.
Trebuie punctat că în România nu se studiază despre religie, ci religie confesională. Adică disciplina nu urmărește să dea elevilor cunoștințe despre un fenomen socio-cultural care este într-adevăr relevant, ci doar să-i înregimenteze în cultul propriu.
Interesant este că dezbaterea de acum nu este deloc nouă. Credința religioasă presupune momente de suspendare voită a gândirii critice în numele unor experiențe metafizice. Religia organizată profită de integrarea culturală ca să pretindă suspendarea unor principii de bună-guvernanță. Cum altfel să explicăm faptul că religia (în general Creștinismul) este singura ideologie căreia i se permite prozelitism – acces la mințile cele mai necoapte, deși Constituția României previne asta în mod explicit? Cum să explicăm prezența preoților la deschiderea anului școlar sau la inaugurarea unor poduri, doar-doar ne ajută Dumnezeu să nu cadă, dacă pe constructori și autorități nu ne mai putem baza?
Mai jos, un extras dintr-un articol pe care l-am publicat acum opt ani, în martie 2015. Oare am făcut de atunci pași spre o societate laică – singura în care se poate asigura respectarea drepturilor tuturor cetățenilor sau, din contră, asistăm la un reviriment al fundamentalismului religios care se dorește cuplat la pârghiile de putere ale statului?
***
Culmea ipocriziei – BOR și europenismul
O primă încercare de argument în favoarea religiei confesionale obligatorii este „în Europa se face religie în școli”(...) Pentru cei care nu știu, BOR e în general „reținută” la adresa Occidentului, promovând un discurs bine sintetizat de Pr. Conf. Univ. Necula: „în Occident tinerii sunt plini de droguri, plini de distrofii sufletești, au ajuns în dislexie duhovnicească și nu sunt decât niște idioți cu aere universitare”.
Pe lângă ironia promovării „europenismului” de către o organizație ce desconsideră valorile europene, pretenția – „în Europa se face religie în școală” e (cel puțin în sensul dorit) falsă.
Culplul Ciachir-Bichir[1] insistă pe Germania, omițând faptul că: „în cele mai multe landuri, elevii care nu participă la educație religioasă participă la ore de etică”[2]. În Berlin se face etică în clasele 7-10, iar în landul Brandenburg, în clasele 5-8, se face disciplina Viață – Etică – Educație-religioasă (Lebensgestaltung-Ethik-Religionskunde). Facultativ, se poate face și religie confesională. (...)
Iată încă o serie de modele europene privind educația religioasă:
● în Franța modelul e pur laic, educația religioasă fiind „despre religie” și inclusă în alte discipline (ex: istorie);
● în Cehia modelul e similar Franței, orele confesionale având un caracter facultativ și fiind predate în afara programului standard;
● în Marea Britanie, fiecare autoritate locală are atribuții în definirea curriculumului orelor de educație religioasă, cu sprijinul tuturor organizațiilor religioase, dar și al organizațiilor umaniste. Curriculumul trebuie să fie prin lege neconfesional și pluralist.
Deși în Europa există încă predare confesională a religiei și situații de înscriere din oficiu, acestea sunt mai degrabă excepții de la o tendință evidentă de a înlocui educarea într-o religie (care urmărește transmiterea unor principii, dar și formarea unor deprinderi ritualice, asumarea unui set specific de idei cu pretenții metafizice) cu educația despre religie (care vorbește despre factorul socio-cultural din religie și urmărește formarea unei înțelegeri a evoluției religiilor majore și a relației oamenilor cu religia).
Confuzia pedagogică – „Dacă nu fac cerere pentru matematică, de ce trebuie să fac matematică?”
Un exemplu interesant despre intersecția educației cu religia este tot în prezentarea Pr. Conf. Univ. Constantin Necula, care începe cu a denigra sistemul educațional (ex. „suntem vomitarzii sistemului”) și arogă studierii religiei toată „salvarea” nației.
Deși mulți dintre reprezentanții BOR sunt teologi și profesori universitari, arată mari carențe de înțelegere pedagogică, încercând să lege disciplina Religie de restul disciplinelor – matematică, chimie, istorie etc. (...)
Religia este/trebuie percepută altfel în primul rând pentru că are încărcătură ideologică. Fiecare religie presupune un anumit set de idei, iar Constituția României (și drepturile omului) specifică expres că cetățenii au dreptul să-și aleagă setul de idei cu care se identifică. Dreptul de a-ți alege religia sau de a nu avea o religie este un drept fundamental, parte a libertății de conștiință.
Totuși, un conferențiar universitar afirmă zâmbitor: „Dacă s-ar duce cineva la școală să-i întrebe pe copii câți vor să facă geometrie, eu nu cred că ar semna mulți să facă geometrie; sau chimie; sau chiar Limba Română.”
Analogia este amețitoare: ce ar putea însemna dreptul de a nu avea geometrie și ce sens ar putea avea libertatea de a-ți alege chimia (sic!) la fel cum ai libertatea să alegi dacă ești ortodox, catolic sau ateu? (...)
Binele cu forța – religia e bună, deci educația religioasă obligatorie e bună
Altă serie de lamentări din spațiul public sugerează că ora de religie este esențială pentru formarea armonioasă a tinerilor. Că este singura disciplină care insuflă valori morale, că este singura care se ocupă de identitatea culturală a viitorilor cetățeni.
Această afirmație are doar vagi tentative de dovezi cum ar fi o serie de declarații ale unor elevi, aleși nu se știe cum de o profesoară de religie, care descriu cât de mult le place lor ora de religie și cât de mult îi ajută, declarații publicate cu multă pompă de Asociația Părinți Pentru Ora de Religie (APOR).
Spre deosebire de această metodologie de cercetare (sic!) inedită, am realizat personal un mic chestionar despre ora de religie înaintea deciziei CCR, care arată o situație rezonabilă:
● aprox. 30% au păreri bune și foarte bune
● 15% sunt neutri
● restul de 55% sunt de părere că ora de religie e o idee proastă sau foarte proastă (în această formă confesională, mulți din acest grup declarându-se pentru istoria religiilor).
Nu am pretenția că e un studiu științific, dar cel puțin respondenții au fost necunoscuți și neinfluențați în vreun fel (chestionarul a fost propagat pe internet), iar sugestia sau speranța mea este ca cineva să facă – la un moment dat – un studiu real, coerent și amplu pe acest subiect, înainte să ne dăm cu părerea.
Pe de altă parte, deși un studiu ar fi extrem de util, chiar presupunând că ar arăta rezultate extrem de pozitive (mă îndoiesc, dar să acceptăm varianta ca o ipoteză de lucru), rămâne încă o problemă: ca și cu dragostea, bine cu forța nu se poate! Articolul lui Dollores Benezic exprimă foarte bine această realitate a orelor de religie în viziunea apologeților ortodocși: „Atitudinea bisericii în această situație este aia a individului care „ajută” bătrânica să treacă strada, deși ea n-are nevoie.”
(...)
O concluzie
Disputa pe tema educației religioase este în mod evident despre influență. Patriarhia se plânge că seculariștii vor eliminarea religiei din societate, caricaturizând și răstălmăcind poziția secularistă reală, care nu face decât să susțină că în societățile civilizate primează legile laice și nu „maiestatea divină” de care amintește IPS Pimen, și că politicile sociale trebuie bazate pe valori umane universale, cum ar fi egalitatea în fața legii, libertatea presei sau libertatea religioasă (ce include dreptul de a nu avea o religie).
În tot acest timp, în spatele vacarmului umflat artificial, în spatele vocilor panicate de iminența unui umanism secular de inspirație europeană, BOR încearcă din răsputeri să-și mențină privilegiile și influența, numărul ridicat de locuri la facultățile de teologie, numărul ridicat de profesori de religie (dependenți de BOR) și pregătirea de mici a viitorilor credincioși obedienți față de autoritate.
[1] O discuție la B1TV. Înregistrarea nu mai există la adresa de atunci.
[2] Lohmar, B. & Eckhardtm T.; Eds.; (2013): „The Education System in the Federal Republic of Germany 2011/2012 A description of the responsibilities, structures and developments in education policy for the exchange of information in Europe.” Publisher Secretariat of the Standing Conference of the Ministers of Education and Cultural Affairs of the Länder in the Federal Republic of Germany. Bonn, 2013.
