De același autor
La o simplă căutare pe motorul Google a noţiunii de lingău, se regăsesc nu mai puţin de 43.500 de rezultate, ceea ce vine să dovedească faptul că lingăul este un termen peiorativ foarte popular şi intens dezbătut în spaţiul românesc.
Lingăul are întodeauna un interes imediat pe care-l urmăreşte cu asiduitate, un interes de cele mai multe ori material. Arma la care recurge predilect lingăul este manipularea, ce îmbracă o formă destul de simplă: lingăul nu numai că face tot posibilul să devină indispensabil, dar o face recurgând din plin la trucul umilităţii. Al falsei umilităţi, bien sûr, căci planul lingăului, nu chiar atât de rudimentar precum am fi tentaţi să o credem, este acela de a influenţa deciziile celui lins într-un sens favorabil lingăului. De aceea, lingăul este foarte sociabil, prietenul tuturor, dar mai ales al celui lins. Un fals prieten, cum se va dovedi ulterior, căci lingăul nu are moralitate şi conştiinţă, ci doar un interes. Interesul lui nemijlocit. Lingăul este duplicitar, având mai multe feţe.
Lingăul iubeşte să manipuleze informaţia, să o filtreze spre propriul beneficiu, de aceea lingăul este un bârfitor de primă mână, extraordinar de capabil de a deforma adevărul. Lingăul practică linsul drept singură modalitate, singur vehicul de ascensiune profesională şi socială. Lingăul este ambiţios pentru că este incapabil să-şi atingă scopul prin alte mijloace decât linsul propriu-zis.
Lingăul este o persoană care nu pronunţă niciodată adverbul negativ „nu“ atunci când este solicitat de către persoana superioară, faţă de care se concentrează principalul interes. Lingăul este o specie foarte răspândită în întregul corp naţional românesc, în toate sectoarele societăţii româneşti, fiind bine reprezentat atât în viaţa politică (unde ascensiunea se realizează în mari proporţii doar ca urmare a acestei metode, dar şi a filiaţiei), cât şi în viaţa culturală. Pe lingău îl regăseşti în proporţii egale, tind să cred (nu, nu s-a realizat încă nicio statistică şi niciun sondaj INSOMAR), şi la stat, şi la privat. Managerul străin poate fi la fel de uşor cucerit de abilităţile lui precum directorul de fabrică sau de CAP.
Oare nu cumva primul personaj puternic al literaturii române a fost Dinu Păturică? Un simplu lingău evoluat către alte sfere superioare? Pesemne tentaţia lingăului ne chinuie corpul naţional de două secole. Cel puţin. În mod firesc, lingăul postrevoluţionar îşi trage rădăcinile din licheaua comunistă pe care Gabriel Liiceanu o ruga să se retragă în penitenţă, îndemnând-o să lase să se întrevadă o urmă de sfială în privire, să fie o vreme stingheră, să nu mai apară la televizor, să nu mai scrie în ziare, să nu mai ridice glasul decât pentru o scurtă căinţă, să nu mai folosească o vreme vorbele demnitate, libertate, conştiinţă, dreptate, popor. Din păcate, licheaua nu a ascultat acest îndemn nobil, explodând exponenţial şi dominând societatea postdecembristă. Tindem să credem că licheaua din 1990 a devenit între timp fie distins om politic, cu multiple mandate în parlamentul de la Bucureşti, fie sau în acelaşi timp prosper om de afaceri, de tipul celui care-şi parchează imensul car Tuareg în staţia de autobuz.
„Poate că totul se explică prin sărăcie; sărăcia insolubilă, sistematică, batjocoritoare, a tuturor lumilor postcomuniste. Dar sărăcia care te face să nu te mai speli, sărăcia care aduce lehamite, grosolănie, iresponsabilitate, îngălare, lipsă de respect pentru aproapele, pentru meserie, pentru îndatoririle elementare, sărăcia arogantă, netrebnică, rea – sărăcia aceasta trădează boli mai adânci şi mai perfide, care nu se pot vindeca prin simple soluţii financiare şi nici prin aderări euforice la organisme internaţionale sănătoase. Ceva în fibra naţională e, deocamdată, deteriorat“ (Andrei Pleşu, Obscenitatea publică, p. 136). Iar la aceasta contribuie, fără îndoială, cu mult succes şi lingăul. Să-l iertăm, căci este aproapele nostru? Să-l iertăm, dar să nu-l promovăm! //
