De același autor
Narcisismul din epoca de aur - Ceauşescu, un simptom autoindus de către un aparat propagandistic deşănţat, îşi dă încetul cu încetul duhul, lăsând însă locul unui spirit masochist pregnant. Din ce în ce mai des ne confruntăm cu lamentaţiile cu privire la felul nostru nenorocit de a fi / a face lucrurile. Nu suntem în stare de nimic, vai de capul nostru, românii ie hoţi, la ce te poţi aştepta de la români? (Această întrebare fiind pusă tot de români, care încearcă să se situeze în afara spaţiului ruşinos al românităţii degradante.) Naţionala masculină de handbal a României, care a participat recent (totuşi) la Campionatul Mondial din Suedia, ia bătaie (până şi) de la Algeria: este jale! Nu ne mai calificăm, dar când ne-am mai calificat noi? Vai de capul nostru, cât am decăzut! Se uită rapid că naţionala feminină de handbal a luat medaliile de bronz la ultimul Campionat European, fiind a treia forţă din handbalul feminin european, după ce, în finala mică, a învins dramatic, muncit, dând dovadă de multă voinţă şi încăpăţânare, naţionala Danemarcei, ţară gazdă, care ne învinsese categoric în grupe. Un mit spulberat: uneori putem reveni şi învinge, nu numai conduce şi pierde! Golgheterul campionatului mioritic de fotbal se transferă cu mare greutate la o anonimă echipă germană din liga a doua. Ce ruşine, ce dezastru, ce decădere, unde am ajuns!? Se uită că echipa naţională de rugby este calificată pentru a cincea oară la Campionatul Mondial din Noua Zeelandă sau că două tinere şi anonime jucătoare de tenis pătrund până în turul al treilea al Open-ului australian. De altfel, în materie de sport, românul cunoaşte cea mai amplă încordare metafizică!
Se lansează un proiect la Hotelul Intercontinental, etajul 21. Proiectul, finanţat de Uniunea Europeană prin Fondul Social European, îşi propune să dezvolte un concept interesant, foarte complex, acela al One Stop Shop pentru IMM-urile din România, prin care se încearcă simplificarea procedurilor administrative, reducerea timpului şi costurilor, livrarea unor servicii publice de calitate etc. Pe scurt, sprijinirea sectorului privat al IMM. La conferinţă a participat şi un reprezentant al unei firme de consultanţă elene, care dezvoltă ideea europeană a One Stop Shop. Englezii ar fi cei mai avansaţi în acest domeniu, având o experienţă de zece ani. Alte ţări europene încearcă să implementeze acest sistem (o platformă informatică ce ar conţine toate datele şi informaţiile care ar putea interesa firmele). Cineva din public întreabă care este stadiul implementării acestui concept în Slovacia, ţară vizitată de către reprezentanţii consorţiului românesc. Spre surprinderea şi dezamăgirea participanţilor, consultantul grec a răspuns că lui i se pare că noi suntem mai avansaţi în implementarea acestui sistem. Cum adică? Publicul spera să audă contrariul, reconfirmându-ne axioma că noi încă nu suntem capabili să auzim şi veşti bune. Doar se ştie, la noi ca la nimeni.
O altă modă mediatică promovată de toţi cei interesaţi în a dovedi incapacitatea şi prostia autorităţilor, a sistemului, a ţării (trusturile mogulilor fiind în prima linie a acestei tendinţe trendy) o constituie bocetul general că nu suntem capabili să cheltuim banii europeni, fără să se menţioneze de cele mai multe ori că încă de când au fost negociate sumele de care urma să beneficieze România de-a lungul exerciţiului financiar 2007-2013 se ştia foarte bine că aceşti bani nu se virează direct autorităţilor sau beneficiarilor privaţi pentru ca aceştia să facă ce-or vrea cu ei. Să-i toace oricum, pe orice. Se cunoşteau condiţiile stricte, însă mass-media nu s-au preocupat de chestiile astea complicate, aşa că nu au promovat informaţia, iar eforturile autorităţilor au fost prea anemice, căci, oricum, poporul, instinctual, nu crede în ceea ce spune ministrul sau preşedintele. Ăia minte! În fond, responsabilizarea beneficiarilor de fonduri structurale nu este cel mai rău lucru ce ni se putea întâmpla. Ce contează că sunt mii şi mii de tot felul de proiecte semnate, aflate în plină derulare, în diverse stadii, de la proiecte mari de infrastructură (câştigate de autorităţile publice locale) până la cele mici, de 10-15.000 de euro, câştigate de tinerii fermieri sau de cei care deţin ferme de semisubzistenţă? Alt exemplu. Până în momentul închiderii cererii de propuneri de proiecte de grant aferentă domeniului major de intervenţie (DMI) Dezvoltarea economiei sociale din cadrul Programului Operaţional de Dezvoltare a Resurselor Umane, au fost depuse 1.969 de proiecte. Suma totală a finanţării nerambursabile solicitate în cadrul acestor proiecte este de 4.348.882.979 lei, reprezentând aproximativ 755% din alocarea financiară aferentă acestei linii de finanţare.
Exporturile româneşti au atins un record istoric, depăşind 37 de miliarde de euro. Ne întrebăm ce se va întâmpla cu ele atunci când, în curând, fabrica de automobile Ford de la Craiova va începe să producă şi, implicit, să exporte? Ce contează? În afara câtorva ştiri răzleţe, nimeni nu este interesat de această veste mai mult decât îmbucurătoare. Adică înseamnă că devenim, încetul cu încetul, competitivi sau mai competitivi pe piaţa europeană şi mondială.
Se ştie, nu suntem economişti, dar acesta e un adevăr probat, cu cât exporturile sunt mai mari, cu atât economia unei ţări este mai puternică, asigurând un nivel de viaţă ridicat (vezi Germania, Danemarca, Elveţia etc.). Suntem pe drumul cel bun. Nici măcar compararea indicilor economici cu cei ai altor state europene nu ne bucură, pentru că oricum la noi e „ca la nimenea“. „În 2009, cele mai mari deficite din Europa, ca procent din PIB, au fost înregistrate în Grecia (-15,4%), Irlanda (-14,4%), Marea Britanie (-11,4%), Spania (-11,1%), Letonia (-10,2%), Portugalia (-9,3%), Lituania (-9,2%), România (-8,6%), Slovacia (-7,9%), Franţa (-7,5%) şi Polonia (-7,2%). Cele mai mici deficite au fost înregistrate în Luxemburg (-0,7%), Suedia (-0,9%) şi Estonia (-1,7%). După ultima revizuire a Eurostat, care va valida odată pentru totdeauna cifrele privind deficitul Greciei în 2009, acesta va fi de peste 15 procente“, a subliniat ministrul grec de Finanţe la finele lunii trecute. „La finalul lui 2009, cele mai mici datorii publice au fost înregistrate în Estonia (7,2%), Luxemburg (14,5%), Bulgaria (14,7%), România (23,9%) şi Lituania (29,5%). Nu mai puţin de 12 state europene au avut datorii mai mari de 60% din PIB. Acestea sunt: Grecia (126,8%), Italia (116,0%), Belgia (96,2%), Ungaria (78,4%), Franţa (78,1%), Portugalia (76,1%), Germania (73,4%), Malta (68,6%), Marea Britanie (68,2%), Austria (67,5%), Irlanda (65,5%) şi Olanda (60,8%).“
Aceşti indici arată că nu stăm foarte rău. Irlandezii şi grecii au căzut mult mai rău. Minte, Eurostat falsifică, e mâna guvernului, mai avem puţin şi crăpăm. Am ajuns atât de încrâncenaţi încât nici măcar ştirile bune nu ne mai bucură. Suntem setaţi pe dezastru, colaps, revoltă, rebeliune, scârbă. Nu-i de mirare că rata sinuciderilor (defenestrări, otrăviri cu diverse substanţe, incendieri) a crescut alarmant. Merge ceva bine? Nu ne interesează, noi trebuie să ne facem norma la bocit, căci, ştim bine, această guvernare este o ciumă, nu poate lăsa nimic bun în urmă. Tot ce atinge moare. Această strategie de PR ieftin de tip tanzanian este ajutată şi de credinţa de nestrămutat a românilor că trăiesc în cea mai naşpa ţară din lume. O ţară mai naşpa decât a noastră nu are cum să existe. Aceasta se întâmplă şi pentru că românii stau îndreptaţi cu faţa doar către Austria şi Franţa, cu spatele la restul celeilalte lumi, care nu prea contează. Nu cred că ar trebui să pierdem din vedere faptul că avem totuşi ambiţia de a ne măsura cu cele mai avansate ţări din Europa şi din lume. Un lucru bun care ar trebui să stârnească ambiţiile noastre, şi nu râuri de lacrimi, oftaturi pline de jale sau răcnete disperate. În plus, două decenii de poticnită evoluţie către democraţie şi piaţă liberă nu reprezintă din punct de vedere istoric un interval mare, în comparaţie cu cel al ţărilor din Europa Occidentală. Un alt detaliu care nu trebuie subestimat.
Considerarea României drept cea mai groaznică ţară de pe pământ are avantajul că ne absolvă de orice vină, căci ce rost are să acţionezi normal, decent, dacă oricum nu se cunoaşte, nu se apreciază, doar „trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul“ (această adevărată axiomă cu care va intra în istorie un anume prezentator degrabă vărsător de invective). Catastrofismul indus de cei mai mulţi actori media îşi poate avea şi o explicaţie simplă: dacă toţi aceşti patroni implicaţi până peste cap în politica (de opoziţie) miros faptul că au pierdut, că ţara nu se va prăbuşi, că vom ieşi cum-necum din criză, poate mai puternici şi, din aceste motive, apasă şi mai tare pedala alarmismului panicard, încercând să îmbrace orice efort public în hainele murdare ale unui pârlit de cerşetor?
Aceasta nu înseamnă că ar trebui să ne culcăm pe o ureche, să abandonăm această evoluţie şi să ne apucăm iarăşi să spargem banii pe tot felul de fleacuri neimportante. Ca şi cum am fi primit o primă de 500 de lei şi, în loc să o păstrăm la bancă, mergem cu ea la hipermarket, umplem coşul cu zeci de produse ieftine sau aflate la reducere. Căci o evoluţie economică pozitivă, mai devreme sau mai târziu, îi va face şi pe cei care au pierdute 25% din salariu să beneficieze de această conjunctură şi, cum-necum, să trăiască mai bine. Care om politic este atât de orb încât să dorească să se sinucidă electoral? Care este partidul care îşi doreşte lungi ani de opoziţie şi veşnica ură a electoratului? Probabil că dacă am munci mai mult nu am avea atât de multă energie pentru istericale inutile, care oricum nu schimbă cu nici un centimetru direcţia sau starea economiei, dimpotrivă, induc un sentiment greu, apăsător, morbid, de sfârşit de lume, când, la fel de bine, poate fi începutul uneia noi. //
