Sa vorbim altfel despre Fondurile Structurale

Codrut Constantinescu 06.04.2007

De același autor

 Participarea la un curs de "training" privind implementarea Fondurilor Structurale se releva a fi mai mult decat o simpla acumulare a noi cunostinte (atat de teh­nice, cum se va exemplifica mai incolo).  Ministerul Finantelor Publice a castigat un proiect PHARE prin care a oferit posibi­li­tatea organizarii unor cursuri gratuite in capitalele celor 8 regiuni de dezvoltare ale Romaniei. Intentia a fost nobila si merita aplaudata, in aceasta zarva continua, ocean de certuri si critici virulente, unele venite de pe unde nu te astepti. Cunos­cutul comentator Catalin Avramescu se in­­­­­treba in ziarul Cotidianul din 28 martie 2007: "Mai inainte de orice, insa, unde sunt banii? Ni s-au promis valuri de euro care vor curge in cuferele noas­tre. Va mai amintiti? Politicienii ne asi­gurau ca problema va fi ca nu vom putea gestiona sumele imense care vor veni de la UE". Incredibil, dar politi­cienii romani pot avea uneori dreptate - ne vom reveni oare in urma acestui soc?! Dom­nia sa uita sau nu stie ca nu a fost vorba nici un moment ca Fondurile Structurale sa poata fi accesate de la 1 ianuarie ora 0.01 si cu atat mai putin inaintea apro­barii unor Programe Operationale pen­tru fiecare sector specific, caci cei de la Comisie nu aloca bani asa usor, doar admirand frumustea incontestabila a femeii din Romania. Pentru a accesa celebrele fonduri, este nevoie de oameni care sa le cunoasca, inteleaga, manuiasca, exact ceea ce s-a dorit si probabil s-a reu­sit prin derularea acestui proiect PHARE.

 Pentru Regiunea Sud-Muntenia, din care fac parte judetele din Muntenia cu ex­ceptia Bucurestiului si a judetului Ilfov, locatia a fost, inevitabil, orasul Calarasi, ales drept capitala a  Agentiei de Dezvoltare Regionala Sud-Muntenia din motive politice, caci altfel nu ar fi existat nici un argument valabil care sa fi justificat de­sem­narea acestui oras, inapoiat din punct de vedere economic si periferic din punct de vedere geografic, drept capitala regionala. La cursurile foarte tehnice au participat reprezentanti ai primariilor, consiliilor judetene, diverselor asociatii, ONG-uri, tuturor institutiilor interesate in a scrie si derula un proiect fiabil, eligibil, menit a aduce o schimbare cat de mica in viata co­munitatilor locale, caci pana la urma despre asta e vorba si poate ca in viitor aceasta terapie a concretului va limita dis­perata tendinta a Romaniei catre teo­re­ti­zari si generalizari facile.

 

Grecii

 

 Lectorii care au fost prezenti aveau cele mai diverse nationalitati din  Uniunea Europeana, dar, ca o constatare personala, am descoperit cu surprindere ca ei erau mai ales italieni si greci. Cursul de la Calarasi a fost dominat de astfel de spe­cialisti greci, care aduc atat o rigoare tehnica si profesionala ireprosabila, dar si farmecul specific natiei, un sarm sudic plin de caldura si umor. Dar chiar si asa, m-am simtit ciudat sa-i am in fata in pos­tura de profesori, pentru ca de fiecare data zambesc cu amaraciune in forul meu interior dandu-mi seama cat de absurda poate fi istoria: cei care azi ne ­­­in­­va­ta despre procedurile Fondurilor Struc­­turale, cei ­care ­sunt la catedra si ne im­partasesc din experienta lor au avut doar un dram mai mare de noroc, caci, atunci cand Churchill a scris sub ochii lui Sta­lin acea banala foaie de hartie, probabil ca se gandea nu la Romania sau Bulgaria, ci la Grecia, unde Imperiul Britanic avea mari interese. Dar poate cel mai mare noroc al Greciei si al fiecarui grec in parte a constat in faptul ca Stalin era un om de cuvant, el incetand sprijinirea for­telor comuniste elene, in timpul raz­bo­iului civil dintre 1946-’49, si permitand fortelor de dreapta, ajutate de englezi, sa pas­tre­ze Grecia in sfera vestica de influenta.

 Grecii insa, oricat de bine formati ar fi la scoala  Uniunii Europene, oricat de mul­te scoli grele ar fi facut, nu-si pierd umorul si nu uita sa spuna si micile chi­chite ale Fondurilor Structurale, cum poti sa mai ciupesti de pe ici, de pe colo, fara ca cei care vor monitoriza si, la sfarsit, evalua sa se prinda. Unul dintre acesti profesori, care vorbea fluent romana fiind scolit indelung in tara noastra, nu a uitat sa ne povesteasca subiectul unui film grecesc avand drept motiv... un proiect al Uniunii Europene. Cand i-am auzit primele cuvinte, am ramas surprins, pentru ca nu intelegeam cum un banal si fad proiect comunitar ar putea fi transformat in subiect de film. Un proiect despre un pod sau un drum se refera la un pod sau un drum si cu asta basta! Dar nu, m-am inselat. Subiectul filmul este unul spumos, à la Porumboiu: primaria unui orasel de pe o insula greceasca acceseaza un proiect pentru un drum, dar, in acelasi timp, echipa de fotbal a orasului se afla intr-un impas major in liga in care activa. Dupa cum bine se stie, in Sud echipele de fotbal reprezinta blazonul si mandria co­munitatilor, motivul lor major de exis­tenta. Din aceste motive, primarul decide sa dirijeze suma de bani a UE, primita pentru drum, in vederea achizitionarii unui... brazilian. Comisia de evaluare venita in insula pentru a constata efectuarea lucrarii este plimbata in mod traditional in locurile turistice, de la plaje pana la res­taurante traditionale (dupa modelul folcloristelor lui Gheorghe Stefan-Pinalti din Piatra-Neamt). In ultima zi a vizitei, italianul din comisie dadea semne de plictiseala, dar olandezul si germanul au insis­tat pe langa primar - "cand vedem si obiectivul, ca nu mai avem timp?". La care primarul a raspuns franc: "Timp mai avem, bani nu mai avem".

 Limbajul si termenii folositi de lectori de-a lungul zilelor de studiu au fost cat se poate de grele ( "eficienta, profilare, plan de actiune, orizont de timp, raportarea pro­gresului, costuri de interventie, obiec­tive, starea initiala, evaluare, ciclul de management, impact, forma"), dar ideea esentiala, care probabil va fi in­­te­leasa mai devreme sau mai tarziu de catre societatea romaneasca, este ca ese­cul Romaniei in UE se va datora doar romanilor si imposibilitatii lor funciare de a se adapta la curentul de esenta protestanta al concretului imediat, bine structurat, foarte bine plasat in timp, care in­­ce­pe la un anume moment, se deruleaza co­rect si se finalizeaza cu obtinerea unui plus.

 

Bufonul

 

Tipul bufonului absolut nu are cum lip­si din scurtul meu raport de monitorizare a acestei sesiuni de training, pentru ca, tre­buie subliniat, nu exista vreun curs care sa nu contina un astfel de arhetip. Bu­fonul ajunge de obicei din pura in­­tam­plare la astfel de cursuri, stiind foarte bine ca ele reprezinta pentru el cea mai mare oportunitate de afirmare. Daca nu o poate face profesional, pentru ca abilitatile lui tehnice sunt extrem de limitate, el are insa alte mijloace mult mai eficiente. Bufonul stapaneste un limbaj adaptat si­tuatiilor in functie de imprejurari. Limbajul de stat la masa, de petrecere, de curs, toate dominate de aluzii sexuale mai mult sau mai putin voalate care insa produc ilaritate. Bufonul stie ca singura lui arma in aceasta tentativa este de a fi cat mai straveziu, dar si a se lua la misto pe el in­­susi. Bufonul este si nationalist. La o ti­­ga­ra cu un tanar lector olandez, nu a ga­sit de cuviinta sa abordeze un alt subiect decat cel fotbalistic, amintindu-i olandezului, intr-o engleza mai mult decat ru­di­mentara, ca  Steaua si Rapid au jucat anul trecut cu Heerenven si Feynoord, obtinand rezultate mai mult decat onorabile, ba, mai mult, eliminandu-le. Recentul egal al Romaniei cu Olanda a fost su­bliniat ca si cum ar fi fost victoria capitala intr-o finala de Cupa Mondiala. Bufonul e interesat de participarea la cursuri, pen­tru ca reprezinta cea mai buna modalitate de a agata. La acest capitol, bufonul nu e deloc mofturos, precum soldatii Armatei Rosii aparati de Stalin1, nu are pretentii. Un lector grec cu care am stat la cina fes­tiva mi-a confirmat suplimentar certitudinile legate de bufoni, spunandu-mi ca la Timisoara a avut parte de un astfel de bufon, incarnat de un director de scoala comunala, care a facut un spectacol de zile mari topaind, chiuind, urcandu-se pe me­se, cantand, fapt ce l-a impresionat (ne­gativ) chiar si pe grec.

 

Calarasi

 

Amuzant a fost faptul ca toti cursantii s-au plans de orasul Calarasi, chiar si cei care veneau de la Giurgiu sau Alexandria. Imi e greu sa accept aerele de supe­rio­ritate pe care si le-au dat toti cursantii (chiar si pe ale mele), caci pana la urma Calarasi este un oras la fel de urat, dominat de o arhitectura comunist-ceausita precum toate celelate orase din Muntenia sau Moldova. Blocurile comuniste care do­mina toate aceste orase le-au transformat chipul pentru o lunga perioada de timp intr-unul deosebit de hidos. Putem vorbi, fara indoiala, de numarul de riduri, dar nu despre concluzia de ansamblu: orasele din Vechiul Regat ne apropie mai degraba de Uzbekistan decat de Europa Centrala, fapt remarcat de altfel si de scriitorul calator Robert Kaplan, intr-una dintre cartile sale aparute si in limba romana2 . In orasul Calarasi, singurele spa­tii care infloresc sunt cele ale bancilor comerciale, aspect cat se poate de explicabil, avand in vedere ca prin intermediul lor ajung in oras banii trimisi de cei care muncesc prin Italia si Spania. Ca o consecinta directa a acestui fapt, si magazinele pentru copii sunt foarte numeroase. Parintii de la mare distanta incearca sa-si mituiasca odraslele. Chiar si preturile mi s-au parut mai mici, zona fiind saraca, banii fiind putini, cererea anemica, iar oferta trebuie sa se apropie de cerere. O adevarata lectie de capitalism, acolo unde te astepti mai putin. Intamplarea a facut sa citesc, in timp ce scriam aceste randuri, un articol dedicat orasului Cala­rasi in revista  Dilema Veche (nr. 164) scris de Cezar Florea - Orasul de langa combinat -, care imi confirma chiar folosind nuante mult mai inchise impresia dezolanta pe care ti-o poate lasa acest tipic oras sudic romanesc. Am admirat si eu ramasitele Combinatului Siderurgic, im­presionante in monstruozitatea lor, si chiar m-am gandit ca poate ar fi o idee buna transformarea acestui sit intr-un muzeu al industrializarii aberante din perioada tarzie a dictaturii lui N. Ceausescu. Este pacat ca se incearca raderea aces­tui trecut dureros fara ca acesta sa fie va­lorizat simbolic, caci nimic nu este mai alunecos decat memoria. Nu ar fi nimic mai firesc intr-o tara membra a Uniunii Europene, preocupata de Fondurile Struc­turale, decat un muzeu al Combinatului Siderurgic Calarasi... Paradoxal este ca, prin aceste Fonduri, chiar se poate realiza o astfel de idee...

 

 ( Subtitlurile apartin redactiei)

 

 1. Vezi articolulul  Generalul Mihail avertizeaza Pericol pe strazi! Ofiteri si femei fara ocupatie... de dr. Florin Sperlea din revista Historia, martie 2007. Atunci cand Djilas

 i-a reprosat lui Stalin numarul foarte mare de violuri si jafuri comise de Armata Rosie, dictatorul i-a raspuns plastic:  "stie oare Djilas, care este scriitor, ce sunt suferintele omenesti si ce e inima omului? Oare nu este capabil sa-l înteleaga pe luptatorul care a strabatut mii de kilometri prin sânge, prin foc si prin moarte daca îsi gaseste de gluma cu vreo femeie sau daca îsi însuseste vreun fleac?".

 2. Robert D. Kaplan,  La rasarit, spre Tartaria. Calatorii in Balcani, Orientul Mijlociu si Caucaz. Traducerea de Dorin Nistor, Simona Drelciuc, Alina Pelea, Editura Polirom, Iasi, 2002.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22