De același autor
În luna noiembrie din anul trecut scriam aici despre Jurnalul celor 66, cartea Alexandrei Furnea (Editura Humanitas) și despre tragedia ne-îngrijirii medicale post-Colectiv a arșilor (https://revista22.ro/cultura/spitalul-nevindecarii-jurnalul-lui-66).
Printre altele, spuneam: „Nu este o carte despre tragedia din Colectiv. E o carte despre România și despre oamenii care o locuiesc acum. Oare nu asistăm în fiecare zi la indiferență, răceală, nesimțire și inflexibilitate inumană la toate nivelurile de funcționare ale societății?! Oare nu avem impresia, exact așa ca victimele din Colectiv, că sistemul public și cel politic, și oamenii care le deservesc ne-au abandonat pentru a-și satisface interese și nevoi strict personale?! Oare nivelul de complicitate între cei care dețin și folosesc toxic puterea deciziei nu e la fel de generalizat în toate ariile de existență de la noi?! Oare tăcerea și supunerea celor care acceptă și servesc sistemul dominant nu sunt la fel de asurzitoare?!… Partea cea mai tulburătoare a cărții, pentru mine, se află în acest șir de constatări, formulate ca întrebări, de fapt, retorice și indirecte, de-a lungul jurnalului”.
Iată că demascarea situației din așa-numitele „azile ale groazei”, subiect devenit viral în mass-media în săptămânile care au trecut, reia exact aceeași temă, cu versiunea despre situația bătrânilor incapacitați și singuri, lăsați în instituții dedicate, unde ar trebui să fie îngrijiți și respectați. La fel de tragic și la fel de răvășitor ca în relatarea despre situația arșilor din spitalele românești, bătrânii sunt maltratați și abuzați, se profită sinistru de vulnerabilitatea lor și de singurătatea suferinței lor.
Vinovații direcți s-au retras, în fine (felicitări, Centrul de Investigații Media). Dar când și cum se va retrage șirul de „vinovați indirecți”, cum va fi tras la răspundere eficient și riguros întregul lanț de „supuși complici”, acei oameni care tac și acceptă, chiar dacă nu sunt de acord. Fără asta, sistemul se va regrupa liniștit. Criza de față nu va fi decât încă un accident revelator care, paradoxal, va întări ecosistemul corupt, fiindcă îi va dovedi că, indiferent de gravitatea demascării, adevăratele solidarități negative rămân în picioare și, mai ales, rămân la putere.
În iarna lui 2021 ieșeam seara de la ARCUB. Ploua înghețat și pe aleile de la marginea Lipscaniului era plin de oameni ai străzii. O femeie îmbrăcată subțire și zgribulită mi-a cerut bani ca să poată lua autobuzul până acasă, într-o comună de lângă București. I-am dat. Mai încolo, un bărbat desculț și murdar lipăia tragic pe asfaltul pe care ploua rece. Am intrat în magazinul cel mai apropiat și l-am rugat să își aleagă o pereche de ghete. Dar ce am rezolvat cu adevărat cu aceste două gesturi?! Pe termen lung, nimic.
Mă tulbură teribil când văd nenumărații oameni ai străzii din centrul Bucureștiului, care sunt „oameni ai nimănui” și pentru care nu poți face prea mult și, dacă dorești să îi ajuți, nu ai cu adevărat cum să o faci. Mă tulbură fiindcă îmi dau seama că indiferența cu care se trece pe lângă ei, cu care noi toți trecem pe lângă ei, de cele mai multe ori, abandonându-i sorții în care se află, este generalizată și persistentă.
Există un lanț de responsabilități etice pe care și noi, fiecare dintre noi, l-am abandonat în cotidian sau îl menținem doar superficial în viață când, în realitate, acest bine al celui de lângă tine ar trebui să fie o prioritate constantă și intangibilă. Reacția la starea lui de rău ar trebui să fie imediată, în măsura în care ne stă în putință.
Dezvoltarea economică, bunăstarea și abundența materială sau progresul tehnologic nu au sens într-o lume în care ne abandonăm semenii cu atâta ușurință și cu scuza că nu putem face mare lucru pentru ei sau că nu avem nicio responsabilitate în ceea ce îi privește. Ne revoltăm, avem mustrări de conștiință și cam atât.
E o constatare tristă, dar și o concluzie de moment.
De fapt, de unde ar trebui sau ar putea să înceapă totul, în direcția vindecării acestei stări de fapt?
Voi răspunde dând un exemplu.
În anii ‘90, imediat după căderea comunismului, Regele Mihai revenea cu familia în România. Pe Principesa de atunci, Margareta, în prezent Custode al Coroanei, ceea ce a tulburat-o foarte tare la revenire (după propria mărturisire) a fost cum arătau bătrânii, cât păreau de singuri, de neîngrijiți și de abandonați.
A creat atunci, ca reacție la ce a văzut, Fundația Principesa Margareta a României. Organizația a dezvoltat programe absolut revoluționare de-a lungul celor trei decenii de existență, iar în perioada pandemiei a lansat, de pildă, „Telefonul vârstnicului” sau, în decada trecută, centrele inter-generaționale. Informații complete despre Fundație (numită acum Fundația Regală Margareta a României) puteți găsi aici: https://www.frmr.ro.
Poate că modelul de funcționare al programelor organizației ar trebui să devină generalizat, fiindcă rezultatele, pentru beneficiarii centrelor, sunt extraordinare.
Dar ceea ce, cred eu, este emblematic și important în această întâmplare e reacția empatică imediată și majoră pe care a avut-o fiica cea mai mare a Regelui Mihai. O reacție care s-a tradus automat și rapid în acțiune cu sens și cu rezultate.
De atunci au trecut trei decenii și prezența în mass-media a Majestății Sale se produce mai ales în jurul altor subiecte.
Deși acel model de conduită și, mai ales, această acțiune socială atât de esențială a Sa ar trebui să inspire și să dea de gândit. Empatia descrisă nu provine din regulamente scrise și din obligații formale, ci din valori morale organic integrate și din convingerea că o societate în care bătrânii și toți cei vulnerabili nu sunt tratați cu demnitate nu poate să aspire să se dezvolte și să se emancipeze cu adevărat. Iar pentru asta ar trebui să ne chestionăm cu toții propriile comportamente zilnice, înainte de a căuta mereu responsabili și vinovați DOAR în afară. S-ar putea să descoperim că, de cele mai multe ori, acei responsabili din afară nu sunt altceva decât oglinda propriei noastre neglijențe, neatenții, lipsei de empatie, toleranțe toxice și indiferențe endemice în cercul cărora ne-am închis. Fiecare dintre noi acceptă să coexiste cu un mediu poluat de forme variate de prostituție morală, ca și cum, în timp, am fi fost contaminați de un sindrom Stockholm de care nu suntem conștienți și care a dat metastaze.
Aș spune chiar că frica noastră de efectele inteligenței artificiale are un efect straniu: nu ne mai dăm seama că, în loc să ne păstrăm calitățile umane, cele care ne individualizează sensibil, noi suntem cei care am început să ne robotizăm.
Vreau foarte tare să sper că, poate, nu este încă prea târziu să redevenim oameni. Ar fi de dorit ca asta să se petreacă înainte ca însăși Inteligența Artificială să își câștige propria conștiință. //
