Viața, din proiect în proiect – AFCN

AFCN a fost imaginată, spune Adrian Șoaită, la început, ca o completare – o infuzie de resurse pentru idei punctuale, peste o bază profesională deja existentă: un post într-o instituție de spectacol, un contract universitar, o poziție de cercetare, un salariu relativ stabil. Concursul de proiecte venea să alimenteze „extra-ul” creativ, nu plata chiriei și a facturilor.

 În realitate, acea bază s‑a erodat constant în ultimii 20 de ani. Instituțiile angajează tot mai puțin artistic permanent și tot mai mult „la proiect”, universitățile produc doctori precari, fără șanse reale de titularizare, iar generații întregi de lucrători culturali ajung, de facto, freelanceri structurali. În acest context, un apel AFCN nu mai e un instrument de plusvaloare artistică, ci linia subțire dintre a munci și a nu munci un an întreg.

 Parțial, este foarte just, dacă ne uităm la efect. Doar că AFCN a fost creat, inițial, ca un instrument de eliberare de exclusiva dominație a instituției bugetate, care avea deja acces la resurse financiare, prin definiție, și dedicat – în primul rând – susținerii și dezvoltării sustenabile a spațiului cultural independent. 

 În anii 2000, nu aveai cum susține spațiul cultural independent printr-o măsură de politică publică altfel decât oferindu-i un instrument prin care putea accede la fonduri pentru a se dezvolta.

Din păcate, asimetriile și lipsa de consecvență a felului în care a funcționat post-1989 administrația culturală în ansamblul ei au transformat acest instrument într-unul de care, prin „proiectizarea” mai sus menționată, au profitat atât instituții mari, cât și actori independenți.

De altfel, în perioada următoare creării AFCN, au fost multe dezbateri și luări de poziție pe această temă, dar efectele acestor dezbateri au fost, ca de multe alte ori, aneantizate de volatilitatea contextului.

Actuala criză de sustenabilitate se înscrie însă într‑o istorie mai largă a politicilor culturale europene: trecerea de la finanțarea instituțională stabilă la finanțarea competitivă, de tip „proiect cu proiect”, justificată în anii ’90–2000 prin vocabularul New Public Management – eficiență, competiție, meritocrație măsurată în grile și scoruri. Ideologia e seducătoare: competiție = calitate, concurs = disciplinarea cheltuirii banului public, spune Șoaită.

Sunt și anii, aș adăuga, în care încep să circule grilele Comisiei Europene aplicate proiectelor culturale de cooperare. Personal, cred că această birocratizare pentru măsurarea valorii și impactului unui proiect cultural în virtutea corectitudinii și transparenței e una dintre cele mai toxice dinamici din ultimele decenii. De ce? Pentru că mută accentul pe cei care au capacitatea tehnică să completeze tabele, nu pe cei care au talentul să creeze și să propună contexte și proiecte culturale cu sens.

Comparația cu Franța și Germania e, în acest context, esențială. Sistemul „intermittents du spectacle” și „Künstlersozialkasse”, pe care le menționează Adrian Șoaită, nu sunt paradisuri sociale, dar pleacă de la un adevăr pe care România refuză să-l privească în față: munca artistică este, prin natura ei astăzi, intermitentă. A o obliga să se conformeze modelului angajării permanente înseamnă să excluzi structural tocmai pe cei pentru care flexibilitatea este condiția de existență profesională.

În Franța, perioadele fără contract sunt recunoscute ca parte a normalității unei cariere artistice, nu ca un eșec individual. În Germania, un PFA cultural nu este doar „încă un liber-profesionist”, ci beneficiază de un regim de asigurări sociale gândit specific pentru statutul artistului. În România, în schimb, artistul independent și operatorul de ONG cultural sunt aruncați în aceeași oală fiscală și socială cu orice alt prestator de servicii, iar singura plasă de siguranță sectorială rămâne chiar concursul de proiecte – adică mecanismul care ar trebui să finanțeze excelența, nu supraviețuirea.

Rezultă de aici că designul sistemului ar trebui modificat, prin construirea unui mecanism de protecție socială specific pentru lucrătorii culturali, separat de reușita la concurs, care să decupleze supraviețuirea profesională de câștigarea unui proiect anume. Un „intermittent” sau o „Künstlersozialkasse” adaptate contextului românesc ar da AFCN un rol mai just – acela de a alimenta proiecte, nu de a ține în viață oameni. Altfel spus, ar reda finanțării pe proiect statutul de instrument artistic, nu de aparat de resuscitare socială.

Cum poate exista, pe termen lung, un sector care își lasă resursa umană să trăiască permanent „de la concurs la concurs”?

Răspunsul nu poate veni doar din morală individuală („să fim mai buni în scrierea de proiecte”), nici doar din indignare episodică pe rețelele sociale. El presupune recunoașterea faptului că proiectificarea fără protecție socială este un experiment eșuat și că, fără o bază minimă garantată, nu avem un câmp cultural competitiv, ci o loterie a supraviețuirii. 

Am ajuns, în România, în punctul în care nu doar că trăim „din proiect în proiect”, dar ne sufocăm, de fapt, într-un strat tot mai gros de proceduri, formulare și tabele administrative care confiscă energia vie a sectorului cultural. Ne-am obișnuit să tratăm cultura prin grile birocratice tot mai sofisticate, în timp ce legislația culturală rămâne, în esență, necorelată cu realitățile de azi și cu felul concret în care se lucrează efectiv în domeniu. Cultura continuă să fie percepută ca un „sector special”, cu o aură vag simbolică, nu ca un domeniu economic, în sensul plin al termenului – adică producător de valoare, de atractivitate urbană și de seducție pentru investiții potențiale.

În acest context, creatorii și profesioniștii culturali, de la artiști la manageri și experți în politici, sunt împinși să consume o parte imensă din timpul și energia lor în activități fundamental străine vocației și competențelor lor de bază: umplu hârtii, optimizează rubrici, traduc idei în limbaj contabil. În loc să proiecteze conținut și sens, devin mici funcționari ai propriilor cariere. Este, pur și simplu, greșit ca un sistem public să ceară celor mai creativi oameni ai săi să joace, zi de zi, un rol pentru care nu au fost formați și pe care nu l-au ales. Dacă vrem calitate artistică și gândire critică, nu putem continua să tratăm timpul creatorilor ca pe o resursă birocratică infinită. Care, de altfel, e învechită. Nu ține pasul cu transformarea extrem de radicală a societăților din acest moment.

Faptul că AFCN este condus în prezent de Irina Cios reprezintă, cred, o șansă rară și prețioasă. Este foarte important că la conducerea unei astfel de instituții se află cineva care este un cunoscător și producător de cultură, care a dovedit, în același timp, o competență solidă în administrarea fondului de atâția ani. Această dublă identitate – de profesionist al ideilor și de administrator responsabil al resurselor publice – este exact profilul de care ar avea nevoie, în mod normal, întregul sistem. Din păcate, Irina este încă o excepție, nu o regulă, dacă o comparăm cu profilul mediu al funcționarului din administrația publică, unde cultura este adesea tratată ca o anexă, nu ca un centru de gravitație.

E important de spus, de aceea, că AFCN rămâne, în ciuda tuturor criticilor legitime, un instrument care există, funcționează și poate fi îmbunătățit. Pentru a se întâmpla acest lucru, nu este suficient să reacționăm emoțional pe rețelele sociale după fiecare sesiune de concurs. Ar fi nevoie de o preocupare constantă, matură și responsabilă pentru „binele administrativ comun”: cum arată procedurile, cine le gândește, cum transparentizăm criteriile, cum reducem birocrația inutilă, cum protejăm timpul creativ al celor care aplică. Aceasta presupune ieșirea din mentalitatea „triburilor” – în care fiecare grup profesional își apără doar propriul interes de nișă – și depășirea individualismului radical, profund destructurant, care macină de ani la rând ecosistemul cultural.

Sectorul cultural nu mai trăiește în „paradisul tuturor posibilităților” de după 1990–2000, când părea că deschiderea granițelor și multiplicarea finanțărilor internaționale pot compensa orice precaritate internă. Ne aflăm într-o lume în care tot mai multe resurse publice se reorientează către înarmare, securitate și infrastructuri dure, iar publicurile noastre sunt capturate de algoritmi, de consumul neîntrerupt de divertisment și de un tip de atenție fragmentată care erodează tocmai capacitatea de a asculta, de a contempla și de a gândi critic. În acest context dur, a cere sistemului cultural să funcționeze doar prin „concursuri perfecte” și „proiecte impecabile” înseamnă a ignora complet presiunile macro în care el operează.

Dacă vrem ca AFCN să fie mai mult decât un câmp de luptă pentru resurse insuficiente, trebuie să-l gândim ca parte a unei infrastructuri culturale reconfigurate: cu legislație actualizată, cu mecanisme de protecție socială adaptate intermitenței, cu mai puțină birocrație și mai multă încredere profesională. Altfel, vom continua să asistăm, proiect după proiect, la aceeași dramă: oameni foarte competenți artistic epuizați de proceduri, un fond perceput ca singura plasă de siguranță și un sector care își pierde, încet, atât vocația critică, cât și forța de seducție economică pe care, paradoxal, o are, dar nu se mobilizează să o facă vizibilă.