De același autor
Cu foarte rare excepţii, toate frânturile de dialoguri în contradictoriu pe care le mai prind la televizor sunt deprimante.
Această specie de dezbatere e pe cale de dispariţie în media româneşti. M-am convins de asta urmărind câteva minute din discuţiile pe care Mihai Gâdea, cel mai în vogă jurnalist uselist, le-a avut recent cu Mihai Răzvan Ungureanu şi, mai apoi, cu Cristian Preda. Sentimentul cu care am rămas a fost acela al unei profunde incapacităţi a moderatorului de a dezbate orice fel de idei cu oameni cu care nu e de acord.
Ultimii ani de polarizare politică mediatică au creat un format de emisiuni standard: unul sau mai mulţi jurnalişti discută cu unul sau mai mulţi invitaţi cu care sunt de acord despre nişte persoane publice cu care nu sunt de acord şi care, de cele mai multe ori, nu sunt de faţă.
Discuţiile sunt, cum spun americanii, „no-brainer“, adică nu presupun niciun fel de efort intelectual. Câteodată, unul pur retoric sau tehnic – grafice, flipchart-uri, poze sau clipuri video animă miuţa. Oamenii din platou se simt bine, sunt între ei, se pot bucura, indigna sau relaxa după propria voie sau regie.
Apariţia în peisaj a cuiva care e de altă părere sau orientare politică generează haos. Vajnicii combatanţi de mai devreme regresează rapid la faza pe liceu şi dialogul devine o suită de îmbrânceli verbale, de şuturi în tibie sau în fund, de tras de guler sau de păr, care cum a apucat să-şi dezvolte abilităţile combative adolescentine.
Tot ce nu intră în felul în care moderatorii şi ai lor văd lumea e eretic, condamnabil, musai de ridiculizat sau de eradicat cu orice preţ. Alteritatea, contraargumentele sau simplele dileme sunt concepte, şi ele, pe cale de dispariţie în media româneşti.
Groaza şi furia din ochii şi căştile moderatorilor la vederea unor opozanţi în platou sunt autentice. Dar nu e frica de invitaţi, ci de ei înşişi. Nu mai ştiu ce să întrebe, cum să întrebe, cât sau când să întrebe. Astfel, iniţiativele interogative se lungesc la nesfârşit, pentru că îşi conţin propriile confuzii şi răspunsuri dorite, nu cumva invitatul să poată avea şi da un răspuns cu care moderatorul să nu ştie ce să facă.
Cu foarte rare excepţii, toate frânturile de dialoguri în contradictoriu pe care le mai prind la televizor sunt deprimante. Sunt cârpite, căznite, chinuitoare atât pentru participanţi, cât şi pentru public. Dacă arbitrii străini la meciurile de fotbal autohtone n-au avut şanse, poate nişte moderatori străini la talk-show-urile politice ar merita încercaţi.
Când mă gândesc că ne aşteaptă un an de „dezbateri“ electorale, viitorul nu sună bine deloc. Iar temerea mea nu e legată în primul rând de domeniul jurnalistic, ci de rolul lui de model formator în societate. Sau deformator, în cazul de faţă. Iradierea constantă înspre societate a unei inabilităţi cronice de a negocia cu cel care e diferit sau are opinii diferite va continua să aibă repercusiuni.
Funcţionari ai statului care nu ştiu să negocieze cu organismele internaţionale, cu partenerii sociali sau cu cei de afaceri. Autorităţi care nu pot să conceapă dorinţe ale cetăţenilor care exced cadrele lor de gândire şi comportament. Instituţii care se opun acerb oricăror schimbări propuse de oameni pe care nu îi înţeleg şi nu vor să-i înţeleagă. Şoferi care se împuşcă în intersecţii pentru că li se pare că nu mai încap pe aceeaşi stradă.
Toate astea se hrănesc de undeva. De obicei din ceea ce e perceput în spaţiul public ca fiind modelul de urmat, felul de a rezolva diferenţele. La televizor, diferenţele se rezolvă într-un singur fel: prin excludere. Ce e diferit e stigmatizat şi linşat mediatic, de la preşedintele ţării până la câinele din colţul blocului. Între ei, toţi devenim mai intransigenţi şi intoleranţi, purtători exclusivi ai adevărului şi dreptăţii.
N-ar fi prima dată când ne facem rău singuri. Dar acum, când ne pregătim să ne alegem conducătorii pentru următorii patru ani, poate ar fi util să-i evaluăm şi după criteriul ăsta: în ce măsură pot dialoga civilizat, poate chiar constructiv, în contradictoriu. Nu trebuie să fim toţi de acord. Dar ne-ar ajuta ca dintr-un dezacord de acum să învăţăm ceva pentru viitor, că tot împreună trebuie să tragem la căruţa numită România.
