De același autor
Societatea românească nu produce politicieni din ce în ce mai buni. Din contră.
Politic vorbind, perioada preelectorală arată foarte urât. Vara de dinaintea ei a arătat și mai urât. Dar lunile de după alegeri vor arăta încă și mai urât. Criza economică e dureroasă, pentru că o comparăm tot timpul cu perioada de boom economic a anilor 2005-2008 și cu speranțele pe care ni le-am făcut atunci. Unii mai ușor, alții mai greu, începem să ne obișnuim cu ideea că ceea ce trăim acum nu e o criză economică, ci un alt echilibru economic sub auspiciile austerității. Care va dura mulți ani în această formă.
În viața politică, n-am avut nicio perioadă de boom și, totuși, nu încetăm să credem și să sperăm că fiecare nouă criză politică va fi urmată de o perioadă mai bună. Că oameni politici din ce în ce mai murdari vor fi urmați de unii din ce în ce mai curați.
Cel mai reprezentativ partid politic al României e PSD. E singurul partid care are cu adevărat o bază electorală și un mesaj consecvent în timp - statul asistențial. El e condus acum de Victor Ponta. Pe lângă el, predecesorul său, Mircea Geoană, era un om pe care te puteai baza. Pe lângă Geoană, Adrian Năstase era un bărbat de stat. În comparație cu Năstase, Ion Iliescu era un om politic în adevăratul sens al cuvântului.
Involuția dramatică a calității liderilor politici ai celui mai mare partid din România ne spune cele mai multe lucruri despre așteptările pe care le putem avea de la viitorul clasei politice românești.
Concluzia e susținută colateral și de ce s-a întâmplat la conducerea celuilalt capăt, mai mic, al spectrului politic. De la Theodor Stolojan, un om care înțelegea bine finanțele și macroeconomia țării, la Călin Popescu Tăriceanu, care avea măcar deprinderile mediului privat de afaceri, terminând lamentabil cu un Crin Antonescu, care nu știe, nu înțelege și nu poate nimic. Deși se pretinde reprezentantul segmentelor cele mai luminate ale țării, PNL a ajuns să fie azi avanpostul atacurilor furibunde la adresa fruntașilor intelectualității României. Deși ar trebui să fie casa celor mai cosmopoliți dintre noi, e sursa celor mai naționaliste, izolaționiste și retrograde convingeri și afirmații politice.
Istoria ultimelor două decenii ne garantează că după Crin și Ponta nu va urma nimic mai bun la conducerea celor două partide, aliate acum nu doar contra lui Băsescu, ci și contra naturii, pentru că ele reprezintă electori cu interese economice nu doar diferite, ci de-a dreptul contrare.
PDL e un caz mai puțin important, pentru că e unul conjunctural. E un partid fără identitate politică autentică. El a ocupat partea dreaptă venind din stânga și a făcut-o doar pentru că acolo era un teritoriu liber care trebuia ocupat, pentru a respecta echilibrul politic tipic european. În PDL coexistă toate orientările politice individuale, dar fibra activului de partid a rămas atașată valorilor etatiste. E motivul principal pentru care nu l-a putut accepta pe Mihai Răzvan Ungureanu în postura de lider. MRU e un om politic de dreapta fără echivoc. Din pricina asta, și fără partid.
Sper ca acest al șaptelea rând de alegeri parlamentare libere să ne trezească la realitate, chiar dacă e crudă. Societatea românească nu produce politicieni din ce în ce mai buni. Din contră. Cu câteva excepții, calitatea leadershipului politic autohton și a deciziilor sale scade odată cu trecerea timpului.
Ce înseamnă asta pentru noi, cei care speram la o evoluție inversă? Înseamnă să nu mai sperăm, să nu mai așteptăm, să nu mai pretindem. Să ne creăm un fel de a ne organiza și conduce viețile în care să nu mai rămânem agățați de o speranță pe care să o purtăm continuu ca pe o frustrare. În business, o astfel de situaţie ar fi tratată ca o investiție care n-a produs rezultatele așteptate. Soluția nu e să prelungim agonia. O trecem la pierderi și mergem mai departe.
Ne luăm de-o grijă. Ne reorientăm resursele de energie, timp și atenție în altă parte, în orice altă parte care nu are legătură cu politica și politicienii. N-or să facă toți asta, dar măcar unii dintre noi ne salvăm de irosirea perpetuă și inutilă într-o speranță nerealizabilă. Dovedit nerealizabilă.
Țara asta are nevoie și de alte lucruri în afară de partide și politicieni. Multe alte lucruri. O să le facem mai greu fără ei sau în pofida lor, dar măcar facem ceva ce crește, nu descrește. Ceva înspre binele mai mare, nu înspre răul mai mare. Împinși, dintr-o parte de Europa, iar din cealaltă de reușitele noastre, politicienilor români le vor rămâne, la un moment dat, doar două opțiuni: fie devin mai buni, fie devin irelevanți. //
