Involuţia leadership-ului politic

Societatea românească nu produce politicieni din ce în ce mai buni. Din contră.

Politic vorbind, perioada preelectorală ara­­tă foarte urât. Vara de dinaintea ei a ară­tat și mai urât. Dar lunile de după alegeri vor arăta încă și mai urât. Criza eco­no­mică e dureroasă, pentru că o comparăm tot timpul cu perioada de boom eco­no­mic a anilor 2005-2008 și cu speranțele pe care ni le-am făcut atunci. Unii mai ușor, alții mai greu, începem să ne obiș­nuim cu ideea că ceea ce trăim acum nu e o criză economică, ci un alt echilibru economic sub auspiciile austerității. Care va dura mulți ani în această formă.

În viața politică, n-am avut nicio pe­ri­oadă de boom și, totuși, nu încetăm să credem și să sperăm că fiecare nouă criză politică va fi urmată de o perioadă mai bună. Că oameni politici din ce în ce mai murdari vor fi urmați de unii din ce în ce mai curați.

Cel mai reprezentativ partid politic al Ro­mâniei e PSD. E singurul partid care are cu adevărat o bază electorală și un mesaj consecvent în timp - statul asistențial. El e condus acum de Victor Ponta. Pe lângă el, predecesorul său, Mircea Geoană, era un om pe care te puteai baza. Pe lângă Geoană, Adrian Năstase era un bărbat de stat. În comparație cu Năstase, Ion Ili­es­cu era un om politic în adevăratul sens al cuvântului.

Involuția dramatică a calității liderilor po­litici ai celui mai mare partid din Ro­mâ­nia ne spune cele mai multe lucruri de­spre așteptările pe care le putem avea de la viitorul clasei politice românești.

Concluzia e susținută colateral și de ce s-a întâmplat la conducerea celuilalt ca­păt, mai mic, al spectrului politic. De la The­odor Stolojan, un om care înțelegea bine finanțele și macroeconomia țării, la Călin Popescu Tăriceanu, care avea mă­car deprinderile mediului privat de afa­ceri, terminând lamentabil cu un Crin An­tonescu, care nu știe, nu înțelege și nu poate nimic. Deși se pretinde re­pre­zentantul segmentelor cele mai luminate ale țării, PNL a ajuns să fie azi avanpostul atacurilor furibunde la adresa fruntașilor intelectualității României. Deși ar trebui să fie casa celor mai cosmopoliți dintre noi, e sursa celor mai naționaliste, izo­laționiste și retrograde convingeri și afir­mații politice.

Istoria ultimelor două decenii ne ga­ran­tează că după Crin și Ponta nu va urma nimic mai bun la conducerea celor două partide, aliate acum nu doar contra lui Băsescu, ci și contra naturii, pentru că ele reprezintă electori cu interese economice nu doar diferite, ci de-a dreptul contrare.

PDL e un caz mai puțin important, pentru că e unul conjunctural. E un partid fără iden­titate politică autentică. El a ocupat partea dreaptă venind din stânga și a fă­cut-o doar pentru că acolo era un te­ri­to­riu liber care trebuia ocupat, pentru a res­pecta echilibrul politic tipic european. În PDL coexistă toate orientările politice in­dividuale, dar fibra activului de partid a rămas atașată valorilor etatiste. E motivul principal pentru care nu l-a putut accepta pe Mihai Răzvan Ungureanu în postura de lider. MRU e un om politic de dreapta fără echivoc. Din pricina asta, și fără partid.

Sper ca acest al șaptelea rând de alegeri par­lamentare libere să ne trezească la re­alitate, chiar dacă e crudă. Societatea ro­mânească nu produce politicieni din ce în ce mai buni. Din contră. Cu câteva ex­cep­ții, calitatea leadershipului politic au­toh­ton și a deciziilor sale scade odată cu tre­cerea timpului.

Ce înseamnă asta pentru noi, cei care spe­ram la o evoluție inversă? Înseamnă să nu mai sperăm, să nu mai așteptăm, să nu mai pretindem. Să ne creăm un fel de a ne organiza și conduce viețile în care să nu mai rămânem agățați de o speranță pe care să o purtăm continuu ca pe o frus­trare. În business, o astfel de situaţie ar fi tratată ca o investiție care n-a produs re­zultatele așteptate. Soluția nu e să pre­lun­gim agonia. O trecem la pierderi și mer­gem mai departe.

Ne luăm de-o grijă. Ne reorientăm re­sur­sele de energie, timp și atenție în altă par­te, în orice altă parte care nu are legătură cu politica și politicienii. N-or să facă toți asta, dar măcar unii dintre noi ne salvăm de irosirea perpetuă și inutilă într-o spe­ranță nerealizabilă. Dovedit nerealizabilă.

Țara asta are nevoie și de alte lucruri în afară de partide și politicieni. Multe alte lucruri. O să le facem mai greu fără ei sau în pofida lor, dar măcar facem ceva ce creș­te, nu descrește. Ceva înspre binele mai mare, nu înspre răul mai mare. Îm­pinși, dintr-o parte de Europa, iar din cea­laltă de reușitele noastre, politicienilor ro­mâni le vor rămâne, la un moment dat, doar două opțiuni: fie devin mai buni, fie devin irelevanți. //