Nu am chef azi

Nu mai am chef să votez politicieni care n-au chef de inundații, de investiții, de bun-simț, de dialog civilizat și, în general, de muncă în slujba celorlalți. M-am săturat să fiu mințit, prostit, manipulat și furat în fiecare zi.

Inundațiile recente au scufundat și ultimul pe­tec de speranță pe care-l mai nutream des­pre cine ne conduce. Nu mârlănia colocvială a prim-ministrului României m-a frapat cel mai tare. „Mă“, „fă“, „bă“ și al­tele asemenea fac parte dintr-un repertoriu oarecum generalizat în care politicienii noștri reușesc sistematic să confunde lipsa de prețiozitate cu lipsa de respect. Abia re­plica următoare către mi­nis­trul Apelor m-a lăsat mască: „aveai chef de niște inun­dații?“. Și mască am rămas, pentru că n-am găsit niciun sertar în care să pun formularea asta.

M-am lămurit abia la câteva zile după acest episod, când am fost martor la un altul. Se pe­trecea într-un oraș sărac, undeva în România. O companie mixtă a sprijinit în ultimii ani, cu sume considerabile, proiecte sociale ale pri­mă­riei (parcuri, școli, grădinițe etc.). Acum, o delegație de la vârful companiei, formată din aproximativ zece români și străini, venea în vizită la primărie, pentru lansarea celui mai nou proiect, construcția unei clădiri pentru ser­vicii sociale ce avea să fie donată, la ter­minare, primăriei. În ușă, primarul dădea mâ­na, oarecum absent, cu oamenii care intrau, disciplinați, pe rând. După câteva strângeri de mâini, edilul dă ochii peste cap și zice: „Bă, frate, da’ mulți mai sunteți!“.

Am rămas tablou. Apoi mi-am adus aminte că avusesem ace­eași reacție cu câteva zile înainte, la replica lui Ponta. Și mi s-au limpezit apele. Pe oa­menii ăștia pe care îi alegem să ne conducă, după ce îi vo­tăm, îi încurcăm foarte tare. Ei au un program încărcat, cu priorități extrem de pre­san­te, cu responsabilități ini­maginabile și, din când în când, prea des, ori­cum, lumea din jur se trezește să îi implice în câte ceva de făcut. Asta îi irită și îi indispune la maximum. Le strică tot cheful.

Nu mă îmbăt cu apă rece. Am o oarecare idee despre cum arată politicienii români. Dar con­s­tat periodic că, de fapt, ei sunt mult mai rău decât arată. Mi-e clar că mulți sunt mincinoși. Iar cei de pe stânga sunt cei mai mincinoși pen­tru că promit mereu, fără să clipească, ceea ce știu sigur că nu vor putea îndeplini ni­cio­dată. Mi-e clar și că mulți sunt cinici. Iar ăștia de pe stânga sunt cei mai cinici pentru că iau vo­turi de la săraci pe care îi fac și mai săraci ca să se îmbogățească ei și ai lor peste orice măsură.

Dar am trăit cu o speranță, care se dovedește acum ca fiind iluzie, că ei mai au o urmă, cât de mică, de umanitate, de disponibilitate, de com­pasiune. Că în fața unor destine înge­nuncheate, a unor situații limită, mai au un organ mic și atrofiat al simțirii, care vibrează. N-au. Deloc. E ciment curat. „Stimată doam­nă ministru Doina, aveați chef de niște inun­dații?“ se traduce prin: „Ia uite-i și pe ne­ha­li­ții ăștia cum strigă ca proștii să-i ajutăm, de parcă noi le-am turnat apă-n curți, bă bă­iete! Hai frate, plimbă barca mai repede, că ne prinde ploaia și papagalii cu umbrelele sunt în barca ailaltă“.

Cinismul lui Ponta și al altor pontoși cocoțați în vârful ierarhiilor administrative a fost, însă, rapid umbrit de cel al medicilor de la Spitalul de Arși. Ei par să fi avut acces la o secțiune din Jurământul lui Hipocrate scrisă cu litere mici, în subsol, în virtutea căreia li s-a părut foarte normal să amâne de la operații urgente oameni cu arsuri și plăgi pentru a face loc, pe bani buni, unor persoane a căror maximă ur­gență era cum să o ardă mai profitabil prin Dorobanți sau în talk-show-uri de mare au­diență și de mare caracter.

Ne mișcăm pe contrasens. Din partea cealaltă vine, din păcate, un model de stat modern, ale cărui venituri, resurse și influență cresc con­tinuu. Noi îi opunem, tot din păcate, un mo­del din ce în ce mai distorsionat al omului aflat, într-o formă sau alta, în serviciul public. Un stat în creștere condus de indolenți, in­com­petenți și cinici e o combinație care se va dovedi masiv perdantă. Nu i-am amintit pe in­fractori, pentru că ăsta pare un front, singurul de altfel, pe care facem progrese.

Visez la ziua în care să deschidem alt front. Unul în care, în ziua alegerilor, milioanele de asistați și anesteziați care votează mereu așa cum le zice primarul, șeful, popa sau Antena 3 or să deschidă ochii mari, or să tragă aer în piept și or să zică: „Băi, știi ce, azi n-am chef. Nu mai am chef să votez politicieni care n-au chef de inundații, de investiții, de bun-simț, de dialog civilizat și, în general, de muncă în slujba celorlalți. M-am săturat să fiu mințit, prostit, manipulat și furat în fiecare zi“.

Până atunci, o să mai asistăm la un rând de ale­­geri europarlamentare în care partidele de la noi propun 10% oameni de valoare, care știu, vor și pot să facă treabă și 90% atâr­nă­tori de profesie care vor contamina în con­ti­nuare Bru­xellesul cu stilul românesc original de ser­vi­ciu public în beneficiu exclusiv privat. Ce chef aș avea de o prevedere legislativă în Par­la­men­tul European care să întocmească înainte de fie­care alegeri un clasament al ac­ti­vi­tății par­la­men­tare și să interzică ultimilor 10% din re­pre­zen­tanții fiecărei țări să mai candideze pen­tru un nou mandat. Poate așa le vine îna­poi cheful de muncă ăstora la care li s-a terminat. //