Nu sunt toți la fel

Deși tindem să-i asemănăm în multe privințe, nu toți politicienii noștri sunt la fel. La nivel individual îi mai desparte și nivelul de aroganță, sentimentul pe care unii îl trăiesc, iar alții nu, că sunt puternici, celebri și veșnici. În realitate, veșnică e doar posibilitatea noastră de a le arăta că nu sunt așa.

Prin 2011, când Ialomițianu și Ariton con­du­ceau cele mai importante ministere, Finanțele și Economia, ajunsesem la concluzia că votul meu e inutil. Că dacă nici PDL, principalul partid de dreapta, nu e în stare să coopteze la gu­ver­nare miniștri dacă nu com­pe­tenți, măcar inteligenți, pen­tru vârful ministerelor, atunci chiar nu mai are niciun rost să-mi bat capul. Apoi a venit Guvernul Ungureanu, care tră­gea și el după sine niște cozi de topor gen Oprea sau Berca, dar adusese și câteva nume tinere, întrucâtva dă­tă­toare de speranță.

N-am apucat să sperăm prea mult pentru că „structurile“, inclusiv cele din PDL, s-au sim­țit date la o parte și au reacționat dărâmând Guvernul Ungureanu după numai câteva luni de mandat.

Ce a urmat va rămâne consemnat ca o pe­ri­oadă neagră în istoria modernă a României, dar pentru mine a fost trezirea la o realitate pe care o ocolisem. Dincolo de evidentele ase­mănări, există și două diferențe semnificative între taberele politice de la noi.

O primă asemănare ține de lipsa de pregătire, experiență și competență a celor care sunt pro­puși pentru funcțiile de conducere. Deși fac foarte mare tapaj pe su­biect în alegeri, când e să um­ple puterea pe care tocmai au câștigat-o, apar la înai­n­tare două categorii distincte de demnitari: fie aceleași fețe obosite și chestionabile care s-au mai perindat prin „n“ guverne și ministere, fie niște iluștri necunoscuți și ne­pri­ce­puți. De Ialomițianu sau Ari­ton n-auzise nimeni până să fie numiți miniștri și n-a mai auzit nimeni nici după ce n-au mai fost miniștri. Ca să fim exacți până la capăt, nu prea auzea nimeni de ei nici cât erau miniștri, deși portofoliile lor cântăresc cel mai greu în economia gu­vernului.

O altă asemănare e felul în care, odată pr­e­luată puterea, oricare dintre tabere face exact ce condamna la cealaltă. Exemplul clasic e cel al ordonanțelor de urgență. Fiecare tabără acuză vehement practica din opoziție, dar o aplică cu vârf și îndesat, chiar mai mult decât predecesoarea sa, din prima zi de guvernare.

Prima diferență o reprezintă relația cu mass-media. Pentru dreapta politică, relația cu pre­sa a fost întotdeauna problematică, dar ni­cio­dată sistemică. Niciodată dreapta, odată ajun­să la putere, nu și-a propus cumpărarea și sub­jugarea presei. Sub toate guvernele de dreapta din utimii 25 de ani, presa a putut cri­tica cu măsură și cu asupra de măsură tot ce a vrut. A apărut chiar și un tip original de „dictatură“, a lui Băsescu, în timpul căreia ca­nale media criticau „dictatorul“ în fiecare zi di­mineața, la prânz și seara.

Stânga, pe de altă parte, a avut și are în con­ti­nuare aceeași obsesie - dominarea presei, a cuvântului liber. E dispusă la orice pentru as­ta. Apelează la influență, presiuni, șantaj sau bani. Orice e justificat deoarece, pentru stân­ga, ideile care nu sunt ale ei sunt periculoase. Pentru dreapta sunt doar o sursă de conflict mediatic. Guvernele Năstase și Ponta se asea­mănă ca două picături de apă în privința dis­perării cu care speră că vor putea aservi mass-media. Din fericire, vor semăna la fel și în privința eșecului.

A doua diferență vine din caracterul in­frac­țio­nal al activităților lor. În și sub guvernele de dreapta s-au făcut o droaie de matra­paz­lâ­curi, dar majoritatea cu titlu individual sau de gașcă. Cine a putut face o potlogărie singur sau împreună cu apropiații a făcut-o și a spe­rat să scape basma curată. În și sub gu­ver­nele de stânga, infracționalitatea e un sistem, nu o sumă de acte izolate. Există structuri bi­ne puse la punct care pregătesc, urmăresc și execută infracțiunile pentru a maximiza efe­c­tul și numărul de oameni implicați. Inter­cep­tările din cazul Cătălin Voicu și din altele dezvăluie foarte clar această stare de fapt.

În sistem, unii se ocupă de instanțele de ju­decată, alții de organismele de licitații, alții de garda financiară, alții de structurile locale, al­ții de secțiile de votare, alții de denigrările și linșajele publice prin mass-media și tot așa. Lupta pe viață și pe moarte cu justiția din ul­timii doi ani nu e dată de câțiva infractori ca­re vor să-și scape pielea, ci de un sistem care vine de demult și în care toți își țin spatele tuturor.

Cu greu am putea găsi dovezi mai clare în acest sens decât primirea triumfală de care a avut parte condamnatul Năstase la congresul PSD sau declarația aiuritoare de săptămâna tre­cută a purtătorului de cuvânt al PNL des­pre proaspăt condamnatul Fenechiu: „o pier­dere mare pentru partid“. A se citi o pierdere mare pentru sistem.

Așadar, deși tindem să-i asemănăm în multe privințe, nu toți politicienii noștri sunt la fel. La nivel individual îi mai desparte și nivelul de aroganță, sentimentul pe care unii îl tră­iesc, iar alții nu, că sunt puternici, celebri și veșnici. În realitate, veșnică e doar po­si­bi­li­ta­tea noastră de a le arăta că nu sunt așa. //