Pact de necoabitare

O să fac un pact de necoabitare cu o lume politică care și-a descoperit subit vocația coabitării. Mă reconfortează un singur gând: n-o să ne simțim lipsa.

Îmi vine din ce în ce mai greu să scriu ar­ti­co­le cu subiect politic. Am sentimentul că scriu în răspăr cu realitatea politică românească, că, pe măsură ce o împing prin cuvinte într-o parte, ea o ia în cealaltă. Ur­măresc anevoios și mișcările politice. Mi se pare o con­ti­nuă pierdere de timp și de energie. Tot ce pare că mer­ge bine iese prost și invers. Mă văd în postura de a cri­ti­ca mult mai des decât îmi pro­pun, iar asta pentru că nu mai văd idei, proiecte și oa­meni în care să cred și pe ca­re să le sprijin. Am o pro­ble­mă, așa că o să iau măsuri. O să fac un pact de necoabitare cu o lume politică care și-a des­co­perit subit vocația coabitării. Mă recon­for­tea­ză un singur gând: n-o să ne simțim lipsa.

Anul 2013 va fi încununat de „realizări“: un text de Constituție coordonat de Crin An­to­nescu, aspirant la funcția de loază supremă în stat, un model de regionalizare asumat de Liviu Dragnea, tătucul unuia dintre cele mai se­vere modele de sărăcie la nivel județean din România, o sumedenie de companii de stat date pe mâna unor manageri privați al că­ror singur contact cu me­diul privat a fost demult, în pri­vata din spatele curții.

Absorbția de fonduri eu­ro­pe­ne pe următorul exercițiu fi­nanciar va fi fulminantă. O pre­­vestesc remarcile făcute de re­prezentanții Comisiei Euro­pe­ne în martie: „Propunerea fă­cută de Guvernul României nu întruneşte încă minimele condiții de calitate și cre­di­bi­litate pentru a permite un di­a­log informal eficient privind viitoarele documente de pro­gramare. La ul­ti­ma întâlnire, toate minis­te­rele au expus pro­priile lor nevoi sectoriale, fă­ră să fie susținute de o viziune strategică și fă­ră să fie suficient și consistent raționalizate și coordonate“. Ne-au spus elegant nu doar că suntem varză, ci chiar mai multe verze. Ur­mează barză, mânz și viezure, dar pe banii noștri, nu ai lor.

La cum se arată împărțelile, 2013 va fi do­mi­nat și de o acerbă luptă a opoziției cu ea în­săși. Într-un mod bizar, care are foarte puțin de-a face cu vreun model european, la noi pu­terea nu se luptă cu opoziția și nici invers. Fiecare are de tras mult mai mult cu „co­ledzii“ decât cu adversarii. E un fel de meci suprarealist. Se pupă și se înjură fiecare în jumătatea lui de teren. În timpul ăsta, arbitrul și-a făcut și el echipa lui, cu oameni din teren și din tribune. Nu pare să deranjeze pe nimeni că mingea lipsește de o bună bucată de vreme. Spectatorii nu sunt atenți pentru că pe ecranele stadionului rulează un fas­cinant documentar cu varani, animale cu doi ficați, patru fese și nenumărate buzunare.

Cei care n-au ajuns la meci, puținii care mai muncesc, o să tragă și anul ăsta de-o să le sa­ră ratele și capacele ca să le plătească moaștele, micii și berea microbiștilor politici care se uită cu jind la lojile oficiale, unde stau cei care își distribuie cum știu ei mai bine bu­getele centrale și locale. Asta și pentru că la masa presei nu prea mai e nimeni.

Deci va fi un an glorios. Singura care va în­văța ceva din el va fi tot bătrâna Europă. Po­liticienii ei responsabili vor crea legi mai bune și mecanisme de apărare mai eficiente îm­po­triva faptului că noi nu ne dezvățăm deloc de furăciuni și înșelătorii. Și de ce-am face-o? Justiția românească își trage ultimele suflări de libertate, pregătită și ea pentru o coabitare intensă și de lungă durată cu grupurile in­fracționale organizate sub formă de partide.

După justiție, o să cadă la pat sănătatea și la examen educația. Nicolăescu e complet in­ca­pabil să rezolve orice problemă de care se apucă: citostaticele, salariile, spitalele, do­tă­rile, cardurile de sănătate etc. Cu fiecare eșec îi crește doar nivelul de țâfnă, arțag și au­to­suficiență. Iarăși un model exotic pentru eu­ropeni: cu cât dă mai des în gropi, cu atât se crede mai deștept. O fi de la educație. De al cărei sistem se ocupă acum un domn pe care nu țin minte cum îl cheamă și nu vreau să-l caut pe Google, că mi-e frică de ce-o să aflu despre el. Plagiatul lui Ponta e istorie, iar asta e o lecție pe care mi-aș fi dorit enorm să nu ne-o predea tocmai ministerul așa-zis al Edu­cației.

Acum că mi-am vărsat tot oful, pot să iau o pauză de la scris despre toate astea și despre altele mai negândite și mai nefăcute decât ele. Pentru că resursele de imaginație prost întrebuințată ale politicienilor noștri sunt nelimitate. Resursele mele de interes pentru ele sunt limitate, așa că o să le dau o în­tre­buințare mai bună. Să ne reauzim cu bine în vremuri mai bune! //