Un an plin de nimic

Ultimul an a consumat în România o cantitate de energie, pasiune și putere de luptă care au dus la nimic și care ne-ar fi ajuns pentru cinci ani în care să realizăm cu adevărat ceva.

Ministrul Niță declara recent că cine vrea să îi vorbească ar trebui mai întâi să citească, să studieze și apoi să vină la el. Fusese probabil inspirat de Ponta, care și-a manifestat public convingerea că niciun can­di­dat nu poate ajunge preșe­dintele României în 2014 fără sprijinul PSD. Nici liberalii nu se lasă mai prejos, prin Eu­gen Nicolăescu, care se arăta deplin sigur pe sine către jur­naliști luna trecută: „Ăia pe care dumeavoastră îi cu­noaş­teţi îi aduceţi la mine să-i con­ving că nu au dreptate să fie îngrijoraţi“.

Aroganțe pe toată linia, tocmai când „ză ma­dăr and ză fadăr“ al tuturor aroganților a ie­șit din pușcărie. Nu par a fi învățat nimic din căderea lui. Și el era foarte sigur, acum niște ani, că toți și toate se află la picioarele lui pe veci. Pare că majoritatea parlamentară are efec­te secundare severe. Cei care oricum se cre­deau buricul pământului încep să facă din asta o politică de stat. Dar câte burice să-nca­pă într-o țară atât de mică?

Toți politrucii ăștia pe care acum îi cam în­curcăm or să fie peste câțiva ani vai mama lor. Cine nu-i va uita îi va înjura ca la ușa cortului pe unde îi va prinde, pentru că nu vor fi reușit ab­solut nimic pentru dez­vol­ta­rea României. Deși planuri mari au. Varujan Vosganian ne în­demna profetic săptămâna tre­cută: „Încercaţi să înc­hi­deţi ochii şi imaginaţi-vă o Ro­mânie fără ştampile. Ro­mânia trebuie să nu mai aibă ştampile şi vă spun că în stra­tegia de reindustrializare vom avea acest lucru“. Să scăpăm de ștampile e un lucru bun. Să faci din asta o prioritate în stra­tegia de reindustrializare a unei ţări pre­su­pune să nu înțelegi deloc pe ce lume trăiești.

În curând, Ponta va aniversa un an de când e prim-ministru. Rezultate? Cu minus. Pe toate liniile: interne, externe, politice, sociale și eco­nomice. În mod complet neașteptat pentru el acum un an, cea mai mare realizare a lui pa­re să fie căderea la pace cu Băsescu. Ce iro­nie mai usturătoare pentru cel care a aruncat România în haos tocmai ca să-l dea jos pe același Băsescu? Dar nici măcar asta nu-l trezește la realitate.

În realitate, unul dintre pericolele majore care pasc companiile private e să uite de nevoile și interesele clienților și să se concentreze pe propriile nevoi și interese, mai ales ale ma­nagementului. Odată deturnată în acest fel, o companie poate rezista un an-doi până să fie scoasă de pe piață de competitori preocupați autentic de satisfacția clienților. Dar, de obi­cei, acționarii se prind la timp și schimbă echi­pa de conducere, parțial sau integral.

Actualul guvern prinde viteză pe panta asta. Deși Ponta ne spune acum, mimând un aer în­țelept, că „Jos Băsescu!“ nu e o strategie, as­ta pare să fie și pentru el o veste foarte nouă. Pe­n­t­ru că nu ne spune și care ar fi strategia din lo­cul nonstrategiei. Nu știm exact cine sunt toți „acționarii“ din spatele lui Ponta. Dar știm cine îi sunt clienții. Cei 70% dintre votanți ca­re scad cu fiecare zi pentru că nu primesc ni­mic din ce li s-a promis. Nici măcar „Jos Bă­sescu“.

Bătălia pentru justiție a fost lupta crucială pen­tru viitorul României. Dacă sistemul ro­mânesc de educație familială și școlară nu poa­te produce conducători de caracter, e obli­gatoriu să avem un sistem care să-i îm­piedice ca, odată ajunși conducători, să poată delapida sistematic ceea ce administrează. Nu există o miză mai importantă decât asta ca să putem rămâne în rândul lumii. Nu știu ce efecte va avea armistițiul dintre palate, dar, la cât de cu susu-n jos e țara asta, îmi vine să zic că o soluție pe justiție de care toată lumea e nemulțumită e preferabilă une­ia de care să fie toți mulțumiți.

Directorul american al unei firme din România îmi povestea recent că nu își explică nici în ruptul capului disproporția enormă între can­titatea de energie pe care angajații lui o consumă la serviciu și calitatea rezultatelor pe care le obțin. Mi-a zis că n-a întâlnit ni­căieri în lume atâta pasiune, dedicare și mo­tivare irosite zi de zi. I-am promis că-l ajut să înțeleagă și poate chiar să rezolve o parte din problemă. Apoi mi-am dat seama că nu era doar problema lui.

Ultimul an a consumat în România o cantitate de energie, pasiune și putere de luptă care au dus la nimic și care ne-ar fi ajuns pentru cinci ani în care să realizăm cu adevărat ce­va. Du­pă el am rămas cu un guvern în care Gă­găuță, domnul Goe și cu Bulă fac legea și fără­delegea. Degeaba i-am pune să citească și să studieze, că ăștia cu practica ne omoa­ră. //