De același autor
Unitatea nu este doar marea obsesie a dreptei de astăzi din România. Este marea obsesie a dreptei de după Revoluție. Am spune nu fără temei. Unitatea, atât în 1996, cât și în 2004, a fost o condiție esențială pentru cucerirea puterii.
Prima problemă este cât de importantă e unitatea pentru succesul electoral al dreptei non-PNL, în 2014 și în 2016. A doua problemă ține de interpretarea tactică și politică pe care PDL, principalul partid al opoziției, reușește să o dea temei. În lipsa unui lider recunoscut ca motor electoral, cu o „ciupercărie partinică” în plină producție pe zona de centru-dreapta, pericolul este cel al marginalității și insignifianței – cheia guvernării și a prezidențialelor să o dea partidele din USL.
Plasat primul după liderii USL în sondajele pentru prezidențiale, MRU este cel mai vocal susținător al unității dreptei (dovadă și evenimentul organizat ieri, la 99 ani de la nașterea lui Coposu, la care au participat cei de la PNȚCD, FC, IRL, dar și semnatari ai moțiunii Macovei). Acesta caută să profite de păgubosul armistițiu de după Congresul PDL și să pună presiune, și cu ajutorul altor grupuscule politice, pe o structură relativ organizată, PDL (pentru că, la cum arată Forța Civică astăzi, nici reprezentanți în secțiile de vot nu vor fi în stare să asigure pentru fostul prim-ministru). Elena Udrea învârte și ea cuțitul în rană, încă indecisă dacă să plece spre brațul politic al Mișcării Populare sau să-l aștepte pe Blaga să-și rupă gâtul la europarlamentare. Pe partea cealaltă, Vasile Blaga vede în unitatea dreptei alinierea în spatele PDL a celor care, speră el, vor cere îndurare după ce vor eșua pe cont propriu la alegerile din mai 2014.
Unitatea dreptei a devenit deci calul de bătaie al orgoliilor tot mai puternice din PDL, FC, NR, din Mișcarea Populară și din România Liberală. Ea ascunde negocieri dure, replici date prin presă și atacuri fără mănușă. Ce nu reușesc (sau nu vor) să înțeleagă toți acești domni și doamne este că unitatea, abil și deschis construită public, poate deveni un cadru de recuplare cu electoratul dreptei, reprezentând cel puțin șansa unei prestații onorabile la alegerile prezidențiale din 2014, dacă nu a unei prezențe în turul al doilea.
Opoziția din România poate profita de faptul că, dacă USL rezistă, Antonescu nu va fi candidatul dreptei, ci doar al unui USL pe care amprenta PSD se va vedea foarte clar. Acest avantaj tactic se poate concretiza doar dacă se vine cu un singur candidat de cealaltă parte. Aici este marea miză. Dar pentru ca unitatea să existe, este nevoie să curgă, ritualic, suficient sânge într-o bătălie corect organizată a dreptei non-PNL.
Soluția firească – dar atât de improbabilă din cauza orgoliilor – este organizarea de alegeri primare deschise în rândurile dreptei. Cel mai mare partid parlamentar al opoziției, PDL-ul lui Blaga trebuie să aibă curajul să se arunce în necunoscut, invitând orice forță de dreapta și candidat (la o adică, în funcție de contextul politic, chiar pe Antonescu) să ia parte la alegeri primare pe care să le organizeze împreună și în care să voteze nu doar membrii de partid, ci orice român dispus să semneze un crez politic de dreapta și să contribuie cu o sumă simbolică (în Franța, în 2011, a fost vorba de un euro). Bineînțeles, pentru aceasta ar fi necesar să fie realizat un program politic al dreptei pentru prezidențiale care să fie asumat de toți posibilii candidați, ar fi nevoie să vedem alegeri organizate ca la carte (nu ca la Congresul recent al PDL sau, pentru că se întâmplă și la case mai mari, ca la UMP-ul fostului președinte francez).
Ar rezulta un cadru în care, miza fiind evidentă, s-ar putea distinge idei și viziuni alternative. S-ar crea și o relativă contrapondere mediatică pentru ceea ce astăzi este exclusiv un duel PSD – PNL. Am vedea un candidat nu uns de birocrația de partid, ci votat de electoratul de dreapta. Și, cel mai important, ar rezulta un număr de participanți la scrutin care să fie considerat ca punctul de inflexiune, de renaștere electorală a dreptei. Deschis și transparent, exercițiul ar da încredere celor dezamăgiți de USL și celor care, foști votanți ai lui Băsescu sau ai CDR, acum își caută casă politică.
Este un exercițiu riscant pentru PDL, dacă îl asumă. Dar nu cred că are altă cale, condus astăzi de Vasile Blaga, un politician care poate aspira doar la rolul de președinte de partid „antrenor”. Mulți oameni de dreapta, mulți intelectuali ar fi seduși de miza/mitul democrației interne și transparenței.
Pentru cei care nu sunt de acord cu argumentele de mai sus, întreb: există o altă variantă pentru redinamizare, pentru o prestație decentă la prezidențialele din 2014 a opoziției actuale, o prestație care să fie o trambulină pentru 2016?
.jpg)
