Relativismul cultural care ucide

Nu va exista nici o luptă pentru apărarea civilizaţiei occidentale dacă nu respectăm ceea ce vrem să apărăm, dacă refuzăm sistematic să identificăm agresorul.

Manifestările de solidaritate cu Franţa, precum şi mesajul „Je suis Charlie“ însuşit şi transmis de zeci de mii de oameni peste tot în Occident sunt emoţionante, dar sunt, în acelaşi timp, înşelătoare. Căci pentru fiecare voce de politician şi jurnalist care se ridică acum cu indignare sfântă în apărarea libertăţii de expresie, există tot atâtea exemple de cedări, laşităţi şi trădări ale acestei valori fundamentale a civilizaţiei occidentale şi a Occidentului în general. Aţi auzit manifestări ale acestor laşităţi şi în ultimele zile de la cei care au ales să sublinieze mai degrabă ceea ce ei cred că este o legătură, o relaţie, între masacrul din redacţia Charlie Hebdo şi caracterul „provocator“ la adresa sensibilităţilor musulmane al caricaturilor publicate de săptămânalul parizian şi nevoia de autocenzură a presei. Dar, dacă preţuieşti libertatea de expresie, această pretenţie se arată destul de repede a fi lipsită de sens. Libertatea de exprimare nu înseamnă nimic dacă nu apără dreptul de a fi insolent, provocator şi chiar de prost gust. Dacă vreţi un slogan, prostul gust nu este o crimă, crima este o crimă. Nu e nimic „liber“ în libertatea presei dacă publici numai materiale şi imagini conformiste, ceea ce este considerat „decent“ şi „acceptabil“ la un moment dat astfel încât să menajezi toate sensibilităţile, pentru că atunci devii inutil şi irelevant.

Cu alte cuvinte, libertatea de expresie îşi pierde valoarea dacă cedează convenţiilor şi cutumelor sociale.

Din acest punct de vedere, „reţinerea“ şi „autocenzura“ nu reprezintă altceva decât tot atâtea gesturi laşe de sinucidere morală prin care abandonezi valoarea supremă pe care se presupune că o aperi.

Acest abandon moral care justifică barbaria asasinatului printr-o presupusă lipsă de inocenţă a victimei, acest relativism, nu este posibil decât dacă ai suspendat cu totul judecata morală şi ţi-ai pierdut reperele.

Acest relativism moral este fundamentul pe care a crescut relativismul cultural, ideea că nu există civilizaţii care să fie superioare altora în vreun fel.

Această idee a devenit, din păcate, dogma progresismului politic în societăţile occidentale şi unul din cele mai eficace mijloace de autoînfrângere civilizaţională. Ceea ce o face deosebit de atractivă în mediile progresiste este presupusa ei încărcătură rasistă. Pe scurt, dacă afirm că valorile occidentale ale libertăţii, democraţiei societăţii deschise şi drepturilor individuale sunt superioare oricărei alteia, atunci mă fac vinovat de „eurocentrism arogant“ şi sunt purtătorul unui rasism inerent. Soluţia pentru exorcizarea acestui rasism inerent omului alb este suspendarea judecăţii morale şi declarării, din principiu, drept egale din punctul de vedere al valorilor a tuturor culturilor şi tuturor moravurilor şi sistemelor constituţionale de oriunde în lume. Altfel spus, nu există nici o diferenţă esenţială între arhitectura greu construită a sistemului de drepturi ale omului din constituţiile occidentale moderne şi Sharia islamică, sistemul oligarhic chinez ori dictatura de esenţă fascistă din Rusia. Orice alte pretenţii reprezintă imperialism cultural. Or, dacă nu cred că valorile mele sunt cele mai bune, dacă ele nu sunt dezirabile în mai mare măsură decât ale altora, de ce să le apăr? Dacă nu există diferenţe de esenţă între valori, de ce m-aş ridica în apărarea valorilor mele? Această resemnare civilizaţională, care îşi are rădăcinile în relativismul cultural şi care a fost folosită pentru a justifica şi ascunde crime şi atrocităţi, este unul dintre vinovaţii pentru crearea condiţiilor care au făcut posibil masacrul de la Paris.

Celălalt vinovat este o orbire deliberată care provine din aceeaşi sursă. Auzim acum, aşa cum am auzit şi după atacurile de la New York, Londra sau Madrid, că nu ar fi de vină islamul, ci doar grupuri de „fanatici religioşi“. Prin urmare, terorismul islamist, deşi este o ameninţare serioasă, nu este totuşi motiv de mobilizare civilizaţională. Nu este, aşadar, motiv de război, ci mai degrabă o afacere a poliţiei. Nu există un inamic, ci doar nişte răufăcători. Orice altă pretenţie este un atac la adresa islamului şi, prin urmare, intolerantă şi rasistă. Această pretenţie este o minciună asumată oficial de cea mai mare parte a politicienilor, dar şi a societăţii occidentale, care, pentru că nu mai are chef să lupte, refuză să admită că există un inamic. Or, acest inamic există chiar dacă vrem să îl recunoaştem sau nu şi el ameninţă fundamentele înseşi ale civilizaţiei occidentale. Nu, nu este vorba de religia islamică, pentru că asta ar însemna să gândim ca ei şi să admitem că valorile modernităţii laice pe care se presupune că o apărăm sunt absolut incompatibile cu cele circa 1,6 miliarde de musulmani şi atunci singura soluţie ar fi genocidul. Inamicul nu este “islamul“ generic, ci anumite curente din interiorul islamului care reprezintă versiuni ale unei ideologii totalitare cu nimic mai benignă decât nazismul sau comunismul. Când în „Crezul“ Frăţiei Musulmane se spune „Coranul este Constituţia noastră, Jihadul este calea noastră iar moartea pentru Allah este dorinţa noastră“, nu ar mai trebui să fie nici o îndoială că avem de-a face cu o ideologie totalitară, politică modernă îmbrăcată în haina credinţei islamice tradiţionale, care cucereşte în mod sistematic spaţiul islamic şi atacă la fel de sistematic civilizaţia occidentală în inima ei, în centrele ei istorice simbolice. America, Spania, Marea Britanie şi acum Franţa. Nu are de-a face cu sărăcia, cu trecutul colonialist sau cu statul Israel şi criza din Orientul Mijlociu. Dacă ar fi fost aşa, ar fi atacat orice altă ţintă, nu Charlie Hebdo. Lipsit de credinţa că mai are pentru ce lupta şi de dorinţa de a lupta, Occidentul a ales să proclame că nu are împotriva cui.

Acest abandon fără precedent al responsabilităţii pe care Occidentul şi l-a asumat de a menţine lumea în pace şi de a lupta împotriva barbariei a făcut posibil atacul asupra libertăţii de expresie. Peste Oraşul Luminilor a coborât întunericul în momentul în care Kalaşnikovul a asasinat creionul. Atacul laş asupra Charlie Hebdo ar trebui să fie momentul în care occidentalii vor fi realizat că valorile lor fundamentale se află sub atac, că au pentru ce lupta şi că trebuie să o facă. 

Articol publicat de Romania libera