De același autor
Ceea ce ar trebui să constituie un cutremur în Justiție s-ar putea să se încheie cu un mare fâs. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat o a doua decizie (Lin 2) privind întreruperea cursului prescripției în procesele penale din România. Prima decizie (Lin 1) în această cauză a fost pronunțată în 2023, când CJUE a hotărât că prescripția se aplică doar pentru perioada 2018-2022, conform unei decizii a Curții Constituționale. Ulterior însă, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a emis trei decizii prin care a extins beneficiul prescripției și la perioada 2014-2018. Consecința a fost că mii de dosare penale au fost închise ca urmare a intervenirii prescripției și mii de infractori au scăpat de închisoare. Ca urmare a acestei situații, cazul a fost reluat sub denumirea de Lin 2.
Hotărârea Lin 1 din 2023 se referea la mai mulți cetățeni români condamnați la pedepse cu închisoare pentru evaziune fiscală. Aceștia au contestat condamnarea susținând că, în temeiul standardului național privind protecția ce decurge din aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, răspunderea lor penală ar fi fost prescrisă. Acești cetățeni s-au bazat, pe de o parte, pe două decizii ale Curții Constituționale pronunțate în 2018 și 2022. Aceste decizii invalidau o dispoziție națională care reglementa cauzele în care intervine întreruperea termenului de prescripție în dosarele penale astfel încât, pe o perioadă de aproximativ patru ani, dreptul român nu a prevăzut nicio cauză de întrerupere a acestui termen. Până la decizia CCR, termenul de prescripție se întrerupea ori de câte ori procurorul făcea un nou act pe care îl aducea la dosar. CCR a decis că aceste acte trebuie și comunicate inculpaților. Pe de altă parte, cetățenii respectivi se bazau pe o decizie din anul 2022 a ÎCCJ prin care s-a statuat că inexistența unor cauze ale întreruperii prescripției se aplica și infracțiunilor comise și între 2014 (anul adoptării dispoziției neconstituționale) și 2018 (când a fost adoptată prima decizie a Curții Constituționale), în temeiul principiului aplicării retroactive a legii mai favorabile.
Curții Europene i s-a solicitat să se pronunțe cu privire la conformitatea acestor decizii ale instanțelor române cu dreptul Uniunii, în special cu dispozițiile care urmăresc combaterea eficientă a fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. În hotărârea Lin 1, Curtea a amintit că normele privind prescripția prevăzute în dreptul național trebuie să permită o represiune efectivă a infracțiunilor legate de fraudele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, în scopul de a evita un risc sistemic de impunitate a unor astfel de infracțiuni. Prin urmare, Curtea a statuat că instanțele române trebuiau să lase neaplicat standardul național de protecție referitor la legea mai favorabilă, astfel cum fusese consacrat prin decizia din 2022 a ÎCCJ. În urma hotărârii Lin, ÎCCJ a statuat însă că instanțele române nu pot lăsa neaplicată decizia sa din 2022.
În esență, Curtea reia bătaia de joc la care ÎCCJ a supus justiția română, care după ce a decis că prescripția mai scurtă se extinde și la perioada 2014-2018, a mai hotărât că deciziile CJUE nu pot fi aplicate în România. Dacă nu ar fi fost câteva instanțe care să se adreseze CJUE pe această speță, atunci clanul care a pus mâna pe Justiție ar fi obținut ceea ce probabil și-a dorit de la bun început: impunitatea pentru infractori și mai ales pentru corupți. Așa însă, Curtea de la Luxemburg a fost obligată să reia cauza și să pronunțe hotărârea Lin 2, și, ca să fie lipsită de echivoc, a constatat în esență că abordarea ÎCCJ nu este conformă cu dreptul Uniunii Europene.
Pe de altă parte, Curtea Europeană subliniază că, prin hotărârea Lin, nu statuează că standardul național de protecție referitor la principiul legii mai favorabile ar încălca, din principiu, dreptul Uniunii. În schimb, Curtea s-a mulțumit să hotărască faptul că dreptul Uniunii se opune ca acest standard național de protecție, așa cum a fost consacrat în decizia din 2022 a ÎCCJ, să fie aplicat de către instanțele române în cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. Aceasta era justificată de împrejurarea că o atare aplicare creștea în mod considerabil riscul sistemic de impunitate pentru asemenea fraude. În plus, Curtea insistă asupra faptului că în Hotărârea Lin a constatat ea însăși că această decizie din anul 2022 genera un risc sistemic de impunitate pentru fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
În sfârșit, Curtea precizează că o hotărâre care face obiectul unui recurs în casație nu poate, în principiu, să fie considerată o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat, ceea ce lasă deschisă posibilitatea atacării cu recurs în casație a deciziei ÎCCJ.
A doua zi după ce Curtea de Justiție a UE a dat decizia Lin 2, Comisia Europeană a publicat raportul privind statul de drept în țările UE (Rule of Law). În raportul despre România se aduc critici serioase la adresa ÎCCJ. Comisia Europeană a indicat „un risc sistemic” de impunitate pentru marii corupți. „Clasarea dosarelor de corupție, inclusiv a celor de nivel înalt, precum și eliberarea inculpaților ca urmare a împlinirii termenului de prescripție au continuat, afectând negativ percepția publicului cu privire la capacitatea sistemului judiciar de a combate eficient corupția”, a arătat raportul Comisiei Europene, care a indicat ÎCCJ drept sursa acestor clasări.
Atât președintele Nicușor Dan, cât și Consiliul Superior al Magistraturii au luat apărarea instituției conduse de Lia Savonea. Deși atât CJUE, cât și Raportul Comisiei indică ÎCCJ drept principala responsabilă pentru degradarea stării Justiției, președintele a dat vina pe Parlament, care nu ar fi adoptat o lege privind prescripția. Sub pretextul că „Dreptul nu este o știință exactă”, Nicușor Dan a relativizat cât a putut de mult decizia CJUE, care n-ar fi decât „o interpretare”, cum tot o interpretare ar fi fost și decizia ÎCCJ.
Raportul Comisiei atrage atenția că în trei cazuri judecătorii care au dorit să sesizeze CJUE au fost recuzați. Cu toate acestea, Înalta Curte a precizat că „a aplicat întotdeauna cu bună-credință dreptul european”. În fapt, ÎCCJ opune Carta Europeană a Drepturilor Omului Tratatului UE și deciziile CEDO deciziilor CJUE, și pretinde că toate deciziile sale au fost luate cu păstrarea unui echilibru între cele două, ceea ce este, evident, fals.
Concret, deciziile ÎCCJ au avut drept efect eliberarea din închisori sau închiderea dosarelor unui număr foarte mare de infractori dovediți și de corupți, unii dintre ei de nivel înalt. Printre aceștia se numără fostul ministru de Finanțe Sebastian Vlădescu, fostul șef al CNAS Lucian Duță, afaceristul Nelu Iordache, fostul președinte al Camerei Deputaților Bogdan Olteanu sau fostul primar și ministru de Finanțe Darius Vâlcov.
Alți inculpați care aveau dosare trimise în judecată, chiar și condamnări în primă instanță, precum Ioana Băsescu, Elena Udrea sau Marian Vanghelie, au scăpat pe motiv că faptele s-au prescris. Aceasta, după ce instanțele au aplicat prescripția extinsă de către ÎCCJ. Printre cei exonerați se mai numără, de exemplu, Puiu Popoviciu.
Catastrofa comisă de ÎCCJ în numele apărării drepturilor omului nu poate fi cuantificată nici măcar în bani. Deși unii dintre cei care au beneficiat de prescripție ar trebui să returneze sumele pe care le-au fraudat sau le-au primit mită, în realitate, ori de câte ori statul încearcă să pună în aplicare deciziile de recuperare a banilor, aceștia dau în judecată statul pentru nu ceda niciun sfanț. Dacă această decizie a CJUE va fi însușită de ÎCCJ, ceea ce nu este deloc clar după reacția Curții Supreme, s-ar putea să mai vedem condamnați pentru corupție în România. Dacă nu, așa cum se întrevede, singura soluție ar trebui să fie suspendarea banilor europeni pentru România.
