De același autor
Pretenția președintelui Nicușor Dan că drona ar fi fost „lovită kinetic” de apărarea antiaeriană ucraineană nu se susține și a fost abandonată în comunicările ulterioare ale Ministerului Apărării, care, potrivit ministrului Radu Miruță, „nu a putut nici confirma, nici infirma” teoria. Scopul ei pare să fi fost unul mai puțin onest, pentru că, dacă ar fi fost adevărată, atunci forțele noastre de apărare ar fi putut fi exonerate de orice responsabilitate privind incapacitatea de a doborî drona, pentru că este mult mai dificil să dobori un obiect care zboară eratic decât unul care se îndreaptă direct spre țintă. Or, tocmai aceasta era una dintre întrebările pe care le ridică acest incident: de ce nu a fost interceptată drona și a fost lăsată să se prăbușească asupra unui bloc de locuințe și să facă victime?
Niciuna dintre explicațiile specialiștilor nu ține la o analiză mai atentă. Faptul că ar fi fost puse în pericol viețile cetățenilor nu este decât un argument post factum: lucrurile ar fi putut să stea mai rău dacă drona ar fi fost doborâtă. Dar nimeni nu ar fi putut spune că vor fi doar doi răniți și că pierderile nu ar fi fost mai mari dacă drona era lăsată să se prăbușească. Nici afirmația că drona a zburat numai patru minute în spațiul românesc nu ține, pentru că radarele noastre nu „bat” doar până la graniță și ar fi putut să „vadă” drona că vine spre România încă de pe teritoriul ucrainean.
Una peste alta, autoritățile nu au fost oneste cu publicul și au inventat un scenariu cu interceptări și „lovituri kinetice” doar ca să abată atenția de la incapacitatea armatei de a reacționa. Mai rău, au aruncat o umbră de îndoială asupra ucrainenilor și asta era ceea ce așteptau trompetele Rusiei, care s-au năpustit ca la comandă asupra Ucrainei și a pretinsei sale implicări.
În esență, adevărul este că statul nu își poate apăra cetățenii, dar nu vrea să se știe că nu-i poate apăra. Din câte am înțeles, România dispune de un sistem antidrone care nu făcea necesară intervenția avioanelor F-16, dar acesta era desfășurat undeva mai la sud în Dobrogea, nu în locul de unde ar fi putut veni dronele. În acest caz, putem vorbi cel puțin de incompetență, dacă nu chiar de rea-voință. Impresia pe care o lasă autoritățile române este că le e frică de orice vine dinspre sau are legătură cu Rusia și, pentru a nu deranja în vreun fel, sunt dispuse să sacrifice propriii cetățeni. În acest sens, declarația domnului Miruță că se poate întâmpla din nou oricând nu ajută cu nimic la restaurarea încrederii. Nu e vorba că România nu este capabilă să doboare drone, ci că România trebuie să fie capabilă să doboare drone rusești și să prevină orice atac venit dinspre est. Nu este suficient să ne bazăm pe sistemul Eastern Sentry al NATO, pentru că NATO nu poate doborî dronele care se rătăcesc de la Reni sau sunt trimise cu premeditare spre România. Este treaba României să o facă.
Această perdea de fum aruncată de autorități pune, din păcate, sub semnul întrebării adevăruri incontestabile care nu merită niciun fel de îndoială, cum ar fi acela că drona este, într-adevăr, rusească și că Putin a mințit atunci când a declarat că nu aparține Rusiei. Nu că s-ar aștepta cineva ca Putin să spună adevărul, dar faptul că este dovedit că e vorba de o dronă Geran-2 trimisă pe teritoriul unui stat membru NATO care nu este parte din conflict trebuie să ridice niște probleme legate de relațiile româno-ruse. Cu alte cuvinte, de acum înainte nu mai poate fi vorba de „business as usual”, iar România trebuie să țină Rusia responsabilă pentru aceste transgresiuni repetate. Expulzarea consulului de la Constanța nu este suficientă. O mișcare mai „tare” ar fi fost expulzarea ambasadorului și a câtorva kaghebiști din aparatul ambasadei, pentru a da un semnal Moscovei că suntem cât se poate de serioși. Expulzarea unui consul și închiderea unui consulat, a cărui existență era oricum mai mult decât discutabilă, fiind, de fapt, un cuib de spionaj rusesc, pare puțin, deși măsura în sine e bună. Rusia trebuie să prezinte scuze României, nu să se ascundă, iar România nu poate accepta ca lucrurile să meargă ca până acum.
Incursiunile dronelor rusești în România, Polonia sau țările baltice au un singur scop: să testeze capacitatea de răspuns a statelor NATO aflate în proximitatea Rusiei. Or, dacă în Polonia și baltice această capacitate a fost probată, în România, nu. Acest lucru ar fi suficient pentru a crea tensiuni în interiorul Alianței, ceea ce este exact ce dorește Rusia. Războiul din Ucraina nu merge tocmai bine pentru ruși și, de aceea, Kremlinul crede că obține avantaje dacă lansează provocări în direcția statelor NATO care să creeze posibile disensiuni și crize în interiorul Alianței. Responsabilii de politica externă de la București trebuie să fie conștienți de aceste provocări, dar nu pot lăsa lucrurile să băltească în aceeași indiferență ca până acum. Convocarea Consiliului de Securitate ONU la cererea României pentru a discuta cazul dronei de la Galați pare o acțiune adecvată, dacă n-am ști că este complet inutilă, dată fiind calitatea de membru permanent a Rusiei, cu drept de veto.
O măsură adecvată ar putea fi și intensificarea sprijinului pentru Ucraina, precum și accelerarea cooperării româno-ucrainene în ceea ce privește construcția de drone. Ar fi o dovadă că România nu se lasă intimidată și că răspunde cum se cuvine agresiunii ruse.
