De același autor
E mult mai rău decât la ora asta putem să ne închipuim – factura detaliată o s-o primim în lunile următoare. România s-a ales cu o evaluare suplimentară în anul 2012 – ceea ce e un fel de-a ne deosebi de Bulgaria. Am ajuns chiar ultimii.
Decât să fim supărați, mai bine să ne oprim din discursurile astea cu ”pâra la înalta poartă”și cu ”imaginea României”, să ne calmăm și să fim serioși ca să putem înțelege CE se întâmplă de fapt. Asta la punctul 1. La punctul 2 vom vedea – ca în succesiunea întrebărilor care alcătuiesc o știre corectă – și DE CE se întâmplă.
1. Ce au văzut ”europenii” că se întâmplă
Dacă citim lista cu cele 11 puncte pe care i-a dat-o Barroso premierului Victor Ponta, observăm un lucru: oamenii ăia de la Bruxelles chiar știu ce se întâmplă, lista conține detalii care arată că Barroso, Schultz, Rompuy și ceilalți nu s-au informat din presă sau din reclamațiile PDL-ului la Parlamentul European.
Nici nu are cum să fie altfel: nu mai e ca pe vremea lui Adrian Năstase, acum suntem în UE, nimeni nu-și mai permite să ia decizii după ureche, mai ales într-un moment atât de greu, când uniunea monetară reclamă acțiuni la care nimeni nu se gândea în urmă cu 3 ani.
Și să mai observăm un lucru: premierul Victor Ponta chiar nu are de ce să se plângă. Căci cel care a fost primul ascultat la Bruxelles a fost însuși premierul Victor Ponta. Dar ca să înțelegem ce-au văzut și auzit ”europenii”, să intrăm, în fine, în scenă:
Bruxelles, 28 iunie 2012. La masă se așează 26 de oameni crispați de ce urmază să decidă, dacă reușesc să decidă, și așteaptă pe un al 27-lea. Care e nou, e prima oară când participă la un Consiliu European – acolo unde se discută, dincolo de agenda formală, de uniunea fiscală și politică – abordare fără de care moneda comună nu mai poate supraviețui mai mult de 2 ani.
Ăsta e decorul în care premierul Victor Ponta descinde în modul original al românului obrăznicuț și puțin inconștient: Se așează fără mandat la masa celorlalți 26, și încâlcând decizia Curții Constituționale din țara lui, dată cu doar o zi înainte, potrivit căreia el nu avea ce căuta în acel moment acolo. Și speră că ceilalți nu vor observa lucrul ăsta, sau că îl vor tolera. Curtea Constituțională din țara lui.
Și urmează celelalte acte ale piesei la care asistă Bruxellesul:
3 zile mai târziu, celălalt copreședinte al noii puteri din România, Crin Antonescu, iese la televizor și spune, în clar, că este iminentă suspendarea șefului statului și că miza este schimbarea componenței Curții Constituționale. Furios, nu mai realizează că ceea ce spune și plănuiește este monitorizat și pleacă prin telegrame rapide către țările care n-au ele timp ca un demnitar român să citească propria lui Constituție.
Concomitent, ceea ce Crin Antonescu spune, chiar se întâmplă: ministrul Justiției, Titus Corlățean, atacă prin sesizări oficiale, doi dintre judecătorii Curții. Curtea reacționează și cere, oficial, ajutorul Comisiei de la Veneția.
Apoi începe festivalul:
Ordonanțe de urgență care atacă legi de care, potrivit Constituției, n-ar trebui să se atingă, convocarea sesiunilor extraordinare, ignorarea altor 2 decizii ale CCR. Atribuțiile instituțiilor sunt răsturnate, misiunile se inversează, guvernul produce pentru parlament legistalia necesară demiterii președintelui, constituția e scoasă din joc și din gestiunea raportului dintre instituțiile statului tot printr-un edict.
Și totul se petrece în numai 7 zile – începând cu prezența premierului Ponta la masa la care nu avea ce căuta – și terminând cu decizia parlamentului ca președinte interimar să fie Crin Antonescu. Conducerea Camerelor Parlamentului, Avocatul Poporului, Monitorul Oficial, atribuții ale Curții Constituționale, drept de-a legifera prin Ordonanțe în chestiuni care nu pot ține de ordonanțe, președinția statului – totul e adjudecat de miercuri până în vinerea săptămânii viitoare – și putem scădea lejer cele 2 zile de weekend de la mijloc.
Mai e nevoie s-o spunem că atare informații, încă înainte de-a apărea în presă, sunt deja pe masa cancelariei de la Bruxelles – că o fi având și Barroso un telefon cu 12 butoane (sau cu 27), iar la butonul 3, sau 23, îi răspunde cineva ”care știe”. Or fi ei liderii europeni mai incompetenți decât Putin (ca să cităm din dl. Marga, care se miră de ce nu-l bagă nimeni în seamă la Bruxelles) dar măcar să apese pe butonul ăla tot îi duce mintea.
Pe cine nu ar speria un asemenea tăvălug?
Chiar și pe cei din aceeași familie politică – să se observe că reacțiile socialiștilor europeni sunt doar mai rezervate decât ale conservatorilor, dar premierului Ponta nici măcar socialiștii nu-i iau apărarea. De ce tace Hollande, într-un moment în care un premier socialist, ca Victor Ponta, i-ar putea fi un bun aliat într-o Europă conservatoare?
Tace pentru că, dacă scopul ar scuza mijloacele, s-ar duce naibii Europa și noi odată cu ea.
2. De ce reacția Europei e atât de dură?
De ce MCV-ul ne aruncă înapoi – în acel stadiu în care nu mai discutăm și implementăm subtilități, ci readucem discuția despre democrație, stat de drept și separarea puterilor în stat – adică înapoi în clasa întâi?
Pentru că UE trebuie să ia măsuri și că nu prea are instrumente.
De ce TREBUIE să ia măsuri și, astfel, ”să jignească poporul român” – vorba Dlui. Ponta?
Uniunea Europeană a ajuns în punctul în care moneda se mai agață de-un fir. De cel mai sensibil fir: uniunea politică și uniunea fiscală – lucruri care înseamnă, de fapt, cedarea de suveranitate. Pentru că asta a început prin celebrul Pact fiscal din decembrie 2011. Ce înseamnă ele și ce se întâmplă fără ele – recomand viziunea economistului-șef al BNR, pe care cursdeguvernare.ro a publicat-o AICI, și AICI și AICI. (Să facă bine să le citească mai întâi parlamentarii români).
Sau recomand altceva: cea mai recentă poziție a unei țări ca Franța, referitoare la uniunea politică și fiscală. Atenție, vorbim de o țară ca Franța.
Apoi: se tot fac comparații cu situația din Ungaria. Nu, nu se compară: Ungaria are pe rol două proceduri de infringement, tocmai pentru că, atunci când Viktor al lor făcea ceea ce face azi Victor al nostru, Europa a minimalizat importanța acțiunilor de la Budapesta, le-a trecut cu vederea până au văzut Constituția ungariei blocată, iar Curtea Constituțională ungară a fost scoasă din joc. Celelalte abuzuri au venit de la sine. (Apropo: de la sine au venit și abuzurile de la București – cu desființarea a două comisii care analizau plagiatul premierului – e și normal, cine dă de pământ cu Curtea Constituțională nu se împiedică el de o biată comisie de ‘telectuali.)
Duritatea reacției Comisiei față de România provine și din necesitatea de-a evita precedentul Ungariei: o poziție anemică la început și o subestimare a consecințelor, până când nu mai este nimic de făcut.
Apoi: Stau la ușă Croația și Serbia. Nu poți tolera chestiuni în genul celor care tocmai s-au petrecut în România, și să le ceri aliniere și respectarea regulilor unor noi intrați, trecuți prin regimuri la fel de suspecte când e vorba de raportul dintre puterea politică și legi și Constituție. Mai ales că, în anii de criz[, astfel de maniere politice ”se iau” de la o țară la alta.
3, Pentru că mai e și acest punct: ce urmează după 29 iulie din perspectiva MCV.
Lumea face legătura directă între suspendarea lui Traian Băsescu și reproșurile – producătoare de consecințe – din Mecanimsul de Verificare.
Fals: Duritatea Comisiei Europene ar fi fost aceeași și dacă asaltul asupra Curții Constituționale, asupra Avocatului Poporului și legilor organice ar fi vizat nu schimbarea sefului statului, ci orice alt interes politic major. În această poveste nu e vorba de Băsescu - prezenta lui în această ecuație doar complică lucrurile: avem de-a face și cu ”o nucă tare” – ca om, dar și cu cea mai înaltă funcție în stat.
Dovada este că, indiferent dacă Băsescu va supraviețui sau nu politic referendumului, dacă se va întoarce sau nu la Cotroceni, Raportul MCV e un semnal politic care a declanșat deja consecințe de neoprit.
Investițiile străine directe scad de la lună la lună, cursul crește până la anihilarea creșterilor salariale, plasamentele nerezidenților au scăzut cu 2 miliarde din cauza schimărilor succesive de guvern: au mai rămas 7,5 miliarde de euro, pe care semnalele politice de la Bruxelles îi pot evapora din economia românească. Nu mai vorbim de companiile care stau cu bagajele făcute și cu ochii la Bruxelles. Iar odată pornite, toate astea se vor atenua doar dacă referendumul va aduce o stabilitate subită. O vede cineva?
Și chiar dacă o vede, o vede greu. Deocamdată prin scenă mai bântuie doar domnii Ponta și Antonescu, iar în culise sunt cei care i-au dezbrăcat și i-au scos în public ca să câștige ceva de pe urma prestației lor. Doi ucenici vrăjitori – asemeni celui din poemul lui Goethe – ale căror năzdrăvănii ne vor fi facturate mult după ce lor li se vor lua gălețile din mână. Că ei singuri chiar nu mai știu să le oprească.
Și ce șansă au avut, și – la cum am străbătut cu toții criza – ce șansă am avut…
.jpeg)
