Decidentul cu putere totală și factura care va urma

Game over.

Ce va urma în următorii 3-4 ani (dacă avem noroc de-un rău atât de mare încât să miște ceva), sau în următorii 8-10 (dacă se va schimba Constituția după modelul de stat din mintea dlui. Dan Voiculescu) va avea 2 componente

:Prima: ”viziunea”, ”programul” și ”strategiile” pe care le-am văzut în campania electorală.

A doua: asaltul asupra instituțiilor pe de o parte, și asupra economiei (câtă mai e) pe de alta.

Să ne înțelegem: problema Nu e că a câștigat USL (cei care se grăbesc să spună că a câștigat stânga să nu mai insulte stânga): ci că acest conglomerat de interese și putere violentă organizată aproape militarist va avea spre 70% din mandate. Adică va fi stat, Constituție și țară.

Problema e dezechilibrul profund de pe scena politică și inexistența vreunei cât de palide opoziții, pe fundalul unei lipse cronice de proiect de guvernare.

Primul care a reacționat, din instinct, la ce se putea petrece a fost mediul de afaceri: puține au fost urechile ciulite care au auzit în ultimele 2-3 luni tăcerea încordată din zona privată a economiei.

Se sistaseră multe din proiectele curente, se restrânseseră proiectele mijlocii, fuseseră puse la foc domol proiectele mari, nimeni ”nu mai dădea drumul la ban”. Prudența excesivă înlocuise exuberanța care trebuia să domnine o economie în care sunt atâtea de făcut încât totul ar trebui să duduie (fiindcă o creștere fie ea și de 1% e, pentru o țară cu oportunitățile României, curată stagnare).

Niciodată în ultimii 22 de ani antreprenorii, CEO-ii, managerii n-au așteptat cu mai mare încordare rezultatul unor alegeri: cum va arăta guvernul, care va fi bugetul (așa îți dai seama ce are decidentul în cap și în plan), cum se va integra administrația politică pe orbita externă care contează.

Încordarea era firească: totul se va deconta în economia privată (aia autentică, nu aia de partid, sau de partide) – iar campania electorală a fost doar completarea leneșă a facturilor.

Prima se referă la ”intern”.

Nicio strategie pentru reducerea costurilor muncii, într-o țară în care jumătate din privat s-a mutat în negru sau gri.

Nicio strategie pentru stimularea ramurilor economice producătoare de valoare adăugată mare – în vreme ce toată lumea umblă cu ”competitivitatea” în gură și dă cu pumnul în masa Europei care ne ține de sărăntoci și subdezvoltați.

Nicio politică economică care să modifice – pe termen mediu și lung, se-nțelege – structura unei economii anacronice la locul căreia nu se gândește niciun politician român (de altfel, cred că ultimul premier care a pus problema în termenii ăștia – locul economiei românești în ”Ioropa”, în CAER și în lume – a fost Ilie Verdeț).

Nicio politică de propășire a sistemului de educație și formare profesională – într-o țară de descurcăreți pe care ni-i recrutează, angajează și impozitează alții.

Nicio politică de gestiune a resurselor, într-o țară care ar putea face din resurse cartea ei câștigătoare.

Și tot așa: asta a fost campania electorală a tuturor partidelor și chiar nu am văzut nicio deosebire între campania lui Dan Diaconescu sau Ponta sau Blaga: Vreme de 30 de zile oamenii ăștia au fost exact ca în viața reală: egali.

Cât privește guvernarea în sine : întrebați un manager despre guvernanța corporativă și despre cum ar putea ea funcționa la nivel de țară : un om ca ăsta e exasperat de ce vede la Palatul Victoria și de ce simte pe pielea sau pe afacerea lui.

Cea de-a doua factură se referă la extern. Nu știu cât timp, câtă energie sau ce măsuri va trebui să consume decidentul cu putere totală pentru a reînnoda relațiile cu Bruxelles-ul, în condițiile în care aia e capitala.
Relații stricate Nu la masa negocierilor și din avântul de-a apăra interesele României în noua conjunctură, ci la colțul străzii, cu mâinile în șolduri și cu insulte – unele de-o gratuitate care frizează inconștiența. Primele se trec cu vederea – ca între politicieni : celelalte nu – ca între oameni.

Uniunea Europeană n-a anticipat revirimentul tarelor din țările estice în chiar anii de criză, n-a avut instrumente de constrângere și disciplinare, și e de presupus că se va folosi de pârghii improvizate pentru a ține la ușă pe cei care nu înțeleg pe ce lume trăiesc. Exemplul Schengen – unde îndeplinim criteriile, dar lumea nu vrea să ne primească în ciuda tratatelor – nu mă contrazice câtuși de puțin. În ciuda tratatelor. Căci șicanele le vom suporta în spațiul larg dintre tratate.

Or toate astea trebuie să le plătească cineva – si e greu de crezut că le va achita decidentul. Cu atât mai puțin decidentul cu putere totală.

***

Mâine sau miercuri USL va merge la Cotroceni cu numele premierului în plic. E greu de crezut că va fi altul decât dl. Victor Ponta. Un plagiator, un șantajabil, un incompetent în meseria lui (să spui că parlamentul ar trebui, cu două treimi să poată anula deciziile Curții Constituționale înseamnă să nu fi auzit în viața ta de separația puterilor în stat – eu credeam că în materie de drept mai jos de dl. Emil Boc nu se poate), un om cu o reputație extrem de proastă la Bruxelles, un om care minte de te face să-ți fie rușine că te numești și tu, ca și el, ființă umană. (Să ne amintim numai de câte ori a fluturat niște hârtii în campania electorală, potrivit cărora ni s-au deblocat fondurile la Bruxelles – când în realitate erau listele de corecții financiare pe care trebuia să le acceptăm).

Noul guvern va conduce prin majoritatea devastatoare cum va voi la intern – noroc cu scrisorile de intenție ale FMI, BM, CE – ele vor fi, ca și până acum, și program de guvernare, și viziune, și strategie și tot. Absolut tot.
Iar pentru deblocarea situațiilor disperate de la extern, va folosi ce mai avem de vândut prin casă. Sunt 22 de ani de când puterea de toate culorile de la București și-a cumpărat certificatele de bună-purtare cu privatizări dezavantajoase, resurse date pe redevențe penibile, vânzarea pe te miri ce a unor hălci bune dintr-o piață de 20 de milioane.

Dar încă va fi bine. Vom constata asta când Constituția și legile se vor putea modifica pentru a conserva o putere atât de mare, chiar în ciuda ”trendului” popular. Exagerez? Nu: Exact asta a făcut Viktor Orban în Ungaria, cu majoritatea indecentă pe care alegătorii i-au pus-o la dispoziție.

E o viziune prea pesimistă? Poate. Dar e mai degrabă realistă, căci pleacă de la absența prezumției de bună credință de care beneficiază îndeobște orice putere nou aleasă.

Abia aștept o scamă de care să mă agăț în tentativa de-a găsi vreo urmă de bună credință. Nu doar din aprilie încoace, ci din 1990 încoace. Dar ăsta e singurul lucru pe care n-am putut niciodată în România conta.

Articol publicat de cursdeguvernare.ro