Madlena de la Justiţie. Umbra procurorului Panait în guvernul fostului său coleg Victor Ponta

Adevărata guvernare a domnului Victor Ponta a început joi, 17 mai, undeva între ora 9 şi 10 seara.

Mai întâi: noul premier vrea ca procurorul general şi şeful DNA să fie numiţi de Consiliul Suprem al Magistraturii, şi nu cum stau lucrurile acum: guvernul, prin ministrul Justiţiei, propune, CSM verifică şi avizează, şeful statului semnează.

Într-un fel pare logic ce vrea premierul, dar această logică e subminată de două amendamente.

Primul se referă la prezumţia de bună-credinţă a domnului Victor Ponta: această prezumţie dispare îndată ce vocea premierului încearcă să acopere apriga luptă subterană care se dă acum în justiţie, în încercarea lui Adrian Năstase de-a anula condamnarea din dosarul „Trofeul calităţii”.

Al doilea amendament: logica premierului nu are voie să funcţioneze fără memoria faptelor care au dus la crearea şi funcţionarea sistemului actual.

Îmi amintesc exasperările comisarilor europeni Franco Frattini şi Olli Rehn din anii 2003-2006 , în privinţa „eficienţei” funcţionării Parchetului General şi a departamentelor anticorupţie (indiferent cum se numeau acestea la vremea lor). Cu oameni numiţi de CSM, la vremea când Consiliul era o instituţie umplută de Rodica Stănoiu cu judecatori de cumetrie adusi din tara, pe funcţii şi case de serviciu in Bucureşti pe care, mai apoi şi le-au cumpărat pe mărunţiş – căci patria este, până şi cu duşmanii ei, recunoscătoare.

Cum se cheamă obiectul sau momentul care declanşează reîntoarcerea intempestivă, cu forţă, în raţionamentele, logica şi emoţiile trecutului, de care vorbeşte Proust după ce muşcă din prăjitură – madlenă, parcă?

Ei bine, discursul dlui. Victor Ponta de joi seară despre ce urmează să se întâmple la procuratură a fost pentru mine o veritabilă madlenă – readucându-mi în memorie tot ceea ce vedeam în Justiţie la vremea respectivă şi nu putea scrie pentru că prea puţin aş fi putut dovedi.

Luptele grele – fără mănuşi, fără milă, fără ruşine – pentru locurile politice din CSM. Şantajele şi arestările magistraţilor incomozi care turburau mafiile locale puse să producă milioanele de cash pentru partidul-stat.
Imixtiunile brutale ale lui Adrian Năstase în Justiţie prin declaraţii la televizor, în urma cărura „arestările de vineri” erau urmate de „eliberările de duminică”.
Chipul lui Amăriei, numit procuror general după ce fusese implicat într-un accident la Botoşani. Al lui Tănase Joiţa, campion al recursurilor în anulare, care se şteregea undeva cu sentinţele judecătoreşti pe proprietate îndată ce Ion Iliescu mai emana, în vizitele sale de lucru, părerea sa despre proprietate.

Şi-mi mai aminteşte de ceva – de atmosfera unui caz asupra căruia m-am aplecat le vremea aceea:  sinuciderea procurorului Cristian Panait – procurorul trimis la Oradea să-l aresteze cu orice preţ pe procurorul local Alexandru Lele.

Am fost la Oradea după ce Panait s-a aruncat pe fereastră, să aflu, să simt, la faţa locului ce se întâmplase de fapt. Cele 3 paliere de şefi – administrativi, profesionali, moralişti – nu reuşeau să domolească până la mine presiunile pe care guvernul le punea asupra ziarului. (Oameni pe care, de două săptămâni, îi văd ieşind din văgăuni şi rânjind iarăşi la televizor.)
La întoarcerea spre Bucureşti, pe drum de noapte, am încercat să privesc de sus tot ce aflasem vreme de 4 zile: un sistem de crimă organizată ai cărui membri erau magistraţi şi care, în loc să scoată pistoalele, scoteau cătuşele unii împotriva altora, ca mafiile şi politicienii să lucreze nestingheriţi. Şi rătăcit în acest sistem -  „băiatul bun”, Cristian Panait – tânărul procuror care se uitase prea mult la filmele poliţiste cu happy-end, şi care nu găsise altă soluţie de ieşire. Şi nici un alt preţ.

Nu puteam evita, se-nţelege, paralela cu un alt tânăr procuror, coleg de facultate cu Panait, care vedea Sistemul puţin altfel şi care, la ora la care eu goneam spre Bucureşti, ajunsese sus, chiar lângă butoane, în poziţia de şef al Corpului de Control al premierului: Victor Ponta. Dna. Rodica Stănoiu trebuie să-şi amintească: erau chiar zilele în care nu reuşea să dea de ea niciun jurnalist de investigaţie, pentru că la auzul veştii despre sinuciderea lui Panait îşi rupsese piciorul…

Aşa stăteau lucrurile atunci – văd ca astăzi, când dl. Victor Ponta le transmite de la televizor magistraţilor care au de luat nişte decizii, că poate foarte bine să concesioneze puţin Justiţia către cei care au probleme cu ea.

E drept, nu într-un mod atât de brutal ca atunci, căci până şi în USL s-a făcut progrese în ultimii ani:

De la bileţelul cu „Traiane, ai putea să vorbeşti la Parchet?” al lui Călin Popescu Tăriceanu (cum, deci, să nu te consulţi, când e vorba de procurori, cu dl. Tăriceanu?), până la numirea ca ministru al Justiţiei a dlui. Corlăţean, cel care cerea arestarea procurorului din cazul Năstase (Cum, deci, să nu te consulţi, când e vorba de Justiţie, cu Adrian Năstase?).

De la şedinţele PSD în care era stabilit cine e umflat de Justiţie şi cine mai aşteaptă (vă mai amintiţi celebrele stenograme din 2004?), la acel nevinovat – suav chiar – de joi seară: „M-am consultat şi cu foştii premieri, cu Adrian Năstase, Tăriceanu şi Ciorbea. Problema Justiţiei e foarte importantă”.

PS. Pentru prietenii mei de stânga, grăbiţi, zilele acestea, să-l cultive pe Viorel Hrebenciuc. Tocmai pentru că le ştiu forţa convigerilor lor politice: nu vă mudăriţi stânga, aşa cum mulţi dintre prietenii mei de dreapta s-au trezit, în ciuda unor convingeri fără cusur, că şi-au murdărit dreapta.

Articol publicat de cursdeguvernare.ro