De același autor
Orice coșmar economic – cum e cel care tocmai se petrece în mlaștina românească de la Oltchim – te trimite să cerni în minte și să testezi principiile cele mai simple. ”Marx nu s-a înșelat, piețele nu se pot autoregla” – spune astăzi, Nouriel Roubini.
Ei, na! Ba se pot. Iar cazul Oltchim e mostra vie, în mic, firește (că doar nu vorbim de megapiețele financiare) că piețele Nu se pot regla numai atunci când Nu sunt lăsate, și când, din varii motive, sunt încălcate regulile pe care le știe orice negustor care nu are spate politic.
Schemă simplă: un stat responsabil (nu ca cel nemțesc, măcar precum cel polonez) ar fi adus Arpechim lângă Oltchim, nu ar fi lăsat compania să ajungă pe ultima ei suflare, și ar fi vândut-o, prin licitație internațională și sub caiet de sarcini precis, unui investitor care operează în pața de chimicale. N-a fost așa și, cu câteva disperate excepții, mulți dintre politicienii noștri trebuie să-și fi frecat mâinile de bucurie când combinatul s-a oprit.
După această schemă simplă, Dan Diaconescu nu e vinovat – el e doar deșeul care a intrat într-un motor deja gripat și i-a blocat demarajul cu care ar fi ajuns la primul service.
N-are rost să vorbim de amănunte binecunoscute – clientelismul politic care parazitează o mare societate până la sufocare după care urmează ”privatizarea”pe mai nimic, căpușarea societăților de către firme care se rotesc între ele la fiecare schimbare de guvern (patronii căpușelor chiar sunt prieteni unii cu alții) etc, etc – astea sunt lucruri care se subînțeleg – se pregătesc să intre în ”negustoria cinstită” și căpușele și clienții de la CFR și de la alte companii. Privatizarea pe nimic înseamnă pentru toți momentul unei indulgențe plenare și-al unui început care șterge tot trecutul fraudulos din vremea când statul era proprietar.
Ci despre cele două noutăți pe care le aduce cazul Oltchim.
1. Prima dintre ele este momentul
Încercarea de vânzare a pachetului majoritar la Oltchim are toate ingredientele privatizărilor din anii 90 și începutul anilor 2000: amatorism, incompetență, improvizație, populism, capcane politice care nu țin seama de consecințele din economie, interese supra-partinice, cearta pe bani disimulată în controversă ideologică.
Exasperarea momentului vine din constatarea că în ultimii 10 ani (din care 5 în UE!), România n-a evoluat deloc în tehnica de-a vinde participațiile statului.
Scuza că erorile provin din presiunile pe care FMI, CE și Banca Mondială le pun pe guvern prin scrisorile de intenție nu stă în picioare. Și peste un an, Oltchim ar fi fost ”privatizată” la fel, după ce va mai fi produs niște zeci sau chiar sute de milioane pierderi. Or, negociatorii troicii știu asta, că la fiecare 6 luni pleacă spre casele lor cu un diplomat plin de promisiuni care nu se mai încheagă.
O altă exasperare produsă de momentul 2012 în care statul vinde ceva este incapacitatea reprezentanților săi de-a naviga printre intersele economice și strategice din jurul a ceea ce a mai rămas de vânzare.
Bineînțeles că toată lumea vrea ceva în schimbul unui favor politic, bineînțeles că sunt și inși care vor să te păcălească, firește că sunt destui care joacă dur ca să pună mâna pe cât mai mult cu cât mai puțin. Bineînțeles că ”frații” noștri europeni cunosc și ei vorba că ”frate, da – dar brânza e pe bani”. ”Just business!” – nu-i așa?
Dar o atare maniera de-a pune problema e curat SF în fața mizei în care o problemă economică (și în egală măsură socială) a fost transformată zilele astea, iar asta e a doua noutate a eșuatei privatizări de zilele trecute:
2. Devastatoarea involuție a politicii, care a lunecat pe o curbă mai abruptă decât cea a leului, burselor, PIB-ului
Un simplu exercițiu de imaginație: câți și-ar fi putut închipui în ianuarie 2007, sub focurile de artificii ale intrării în UE, că peste 5 ani Dan Diaconescu (ăla pe care-l știam și atunci ca și acum), urmărit penal și înglodat în datorii de milioane de euro, se va prezenta la cacealma la o licitație pe cel mai valoros activ din industria chimică a lui Ceaușescu, și că va fi luat în serios de un ministru liberal?
Or, abia acum, după ce s-a tras linie pe ”privatizarea” Oltchim, vedem că această vânzare nici nu avea cum să reușească: eu, unul, nu văd niciun investitor serios, dintre cei de care are nevoie Oltchim, să se fi așezat la masă alături de înși ca Dan Diaconescu, pe care caietul de sarcini ar fi trebuit să-i țină la respect.
Cei care vor spune că o criză cum e cea pe care o străbatem naște monștri și că totul o ia, în atari situații, la vale se înșală: tocmai în aceste momente clasa politică, guvernantul, decidentul, sună adunarea experților, strânge rândurile și trage cu dinții de fiecare bănuț.
Înainte de alegerile generale din 2012 vedem că lucrurile stau invers: cu statul de drept am văzut cum stăm – după abuzul asupra instituțiilor în încercarea de astă vară de-a-l demite pe Băsescu. Cu economia am văzut cum stăm la încercarea de privatizare a Oltchim.
Cu ambele exemple, câștigă cineva.
Per ansamblu câștigă PDL: a reușit să acrediteze ideea că USL e o alianță artificială, incompetentă în guvernare, brutală și fără scrupule când e vorba să se folosească de instituții.
Dl. Victor Ponta iese și trage de la șold: Oltchim a fost devalizată de Videanu și clientela lui, la fel Hidroelectrica, la fel toată economia clătinată de criză. (Adrian Videanu atacă tocmai pentru că amintirea ministeriatului său pălește în fața grotescului situației cu Dan Diaconescu investitor strategic). Bineînțeles că Victor Ponta are dreptate. Dar numai pe jumătate. Oamenii de afaceri autentici, din piața aia adevărată – aia care chiar se autoreglează – știu că prin corupție se înțelege nu doar șpaga, ci și lipsa oricărei concurențe reale în fața unei firme care face afaceri cu statul exclusiv pe considerente politice.
Or, în acest mecanism al economiei de piață politică USL își are, alături de clienții lui Videanu, vajnicii săi baroni. Nu trebuie să exemplificăm decât cu managerul de la Hidroelectrica (om al PSD), în mandatul căruia au curs actele adiționale cu ”băieții deștepți” în plină guvernare Tăriceanu (care n-ar fi putut guverna altfel cu doar 20% din parlament).
Dar tocmai de aia e câștig, zilele astea, și la PSD. Niște oameni, îngrijorați de evoluția sondajelor de când se află la guvernare, și-au amintit brusc de dl. Mircea Geoană – tot mai vizibil și mai insistent în media.
Chiar și la liberali sunt inși pentru care cazul Oltchim e-un bun prilej să-și frece pe sub masă mâinile de bucurie. De fapt, atât mecanismul suspendării lui Băsescu, cât și ratarea privatizării și, mai ales, grotescul situației în care Dan Diaconescu le-a târât ministrul (un om ”nevinovat”, de altfel – că doar nu-i nici ăla de capul lui) a aruncat pisica în curtea lor. Pentru ”aripa Voiculescu” a liberalilor urmează zile grele, și multora din partid de la Oltchim li se va trage.
Despre Dan Diaconescu și câștigul său nu mai are rost să vorbim – el va da, în alegeri, măsură României patologice (vom vedea atunci, la modul cel mai serios posibil, starea de sănătate mintală a ”României reale”, a României scrântite, la propriu, de austeritate și sărăcie care l-a adus în 2000 pe Vadim Tudor în turul 2 al prezidențialelor) – doar o singură remarcă. Și-a jucat foarte bine dublul său rol: de ”salvator” blocat în demersul său (pentru electoratul OTV) și de nebun care împute tot ce atinge – pentru electoratul USL.
Avem deci, așa:
, instituțiile statului, abuzate în lupta politică, cu scandalul european aferent
,o mega-privatizare (simbolică) eșuată pentru că s-a făcut într-o manieră împotriva oricărei logici economice, câtă vreme miza a fost spectacolul politic la care toate partidele au investit maximum de energie.
, mai sunt două luni jumătate până la alegeri – adică mult – și mai sunt în joc încă multe instituții a căror reformare (sau schimbare) mai poate fi folosită drept recuzită în acest tot mai grotesc spectacol, care înlocuiește desuetele ”dezvăluiri” din campaniile electorale trecute. Ce urmează?
Poate Justiția?
.jpeg)
